SĂGETA, săgetez, vb. I. 1. Tranz. (Învechit și arhaizant) A lovi, a răni, a ucide cu săgeata. N-ajunge să gonească de-a călare Cerbul, lupul sau mistrețul, sau să săgeteze-n zbor Vulturul, sau să-ncolțească urșii-n vizuina lor. DAVILA, V. V. 92. Pe vultur îl săgetă un curtean. DELAVRANCEA, A. 106. Îl vedeam săgetînd rîndunica din zbor. CARAGIALE, O. II 331. ♦ Intranz. (Rar) A arunca săgeți cu arcul. Să îndeletnice cu feliuri de trupești mișcări... a săgeta și a arunca lancea. DRĂGHICI, R. 152. ♦ Intranz. A fulgera, a trăsni. Deodată săgetă un trăsnet năprasnic. C. PETRESCU, A. R. 6. ♦ A omorî, a provoca moartea cuiva. Cum dintr-însa ai gustat Și moartea te-a săgetat. ȘEZ. II 78. 2. Tranz. A înțepa, a împunge, a produce o durere vie, ascuțită, puternică. De tulburare, l-a săgetat sîngele prin cap și inimă ș-a căzut trăsnit cu buzduganul în mînă. SADOVEANU, O. VIII 150. Cînd copilul ieși afară din tindă, îl săgetă crivățul care te orbea și-ți îneca răsuflarea. DELAVRANCEA, H. T. 255. M-a săgetat pustiul de ghimpe, încît am țipat. ISPIRESCU, L. 244. ◊ Impers. Și-așa mă săgeta prin piept, măi camarade, de nici nu puteam răsufla cîte-un răstimp. MIRONESCU, S. A. 76. ♦ (Adesea determinat prin «la inimă») A produce emoții, a da o emoție puternică; a tulbura. Simți un nu știu ce, colea la inimioară, pare că îl săgetase ceva. ISPIRESCU, L. 35. Bate vîntul și nu-nceată Dorul badei mă săgeată. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 143. ◊ Impers. Cum au auzit... aceasta, îndată a săgetat-o prin inimă. SBIERA, P. 112. Unde Ghiță-mi-auzea, La inimă că-l seca, În suflet că-l săgeta, Dar din gură tot zicea. TEODORESCU, P. P. 627. 3. Tranz. Fig. A se uita la cineva cu o privire ascuțită, pătrunzătoare; a străpunge cu privirea. Întreruperile aveau, fără voia lui, niște intonații atît de ciudate, durere și umilință resemnată, că oamenii îl săgetau cu priviri disprețuitoare. REBREANU, R. I 127. ◊ (Cu subiectul «ochi», «privire») Privirile mă săgetează; pe lîngă cei de la mese, ies acuma să se uite la mine și cei din cafenea. CARAGIALE, O. II 12. ◊ Intranz. Vorbind, ochii lui împungători săgetau din cînd în cînd spre mine. SADOVEANU, E. 128. ♦ A face observații răutăcioase la adresa cuiva; a ironiza. Mumă-sa nu l-a mai săgetat cu nici o vorbă. Părea că nu-l bagă în samă. SADOVEANU, M. C. 11. 4. Intranz. Fig. A se mișca, a se deplasa repede (și în linie dreaptă) ca o săgeată; a țîșni. Deodată, deșteptat de groază... se năpusti înainte-i, făcu un ocol prin ogradă și săgetă pe poartă. SADOVEANU, O. VIII 107. De pe malul înalt, care de mult înverzise, săgetă, în văzduhul limpede, o ciocîrlie și salută cu viers de cristal venirea primăverii. DUNĂREANU, N. 170. O rîndunică săgetă deodată drept pe lîngă fereastră. SANDU-ALDEA, D. N. 182. 5. Tranz. Fig. (Despre un izvor de lumină) A azvîrli, a împrăștia, a trimite în toate părțile (raze de lumină). Soarele scade dinspre amiaz; Mai săgetează Roiuri de rază Peste bătrîne turle de brazi. DEȘLIU, M. 28. – Prez. ind. pers. 3 și: săgeată (IOSIF, P. 18).