TABLA, tablale, s. f. Tavă sau măsuță (de lemn) pe care își poartă marfa plăcintarii, rahagiii etc. Așeza pe o tabla de lemn niște plăcinte mari și frumoase. SADOVEANU, O. VIII 115. Cu ce nerăbdare așteptam să-și puie plăcintarul jos tablaua din cap. NEGRUZZI, S. I 285. Simigiii cu tablalele lor sferice puse pe cap... făceau contrast cu alunarii și cu vînzătorii de șerbet din Fanar. FILIMON, C. 58. ♦ (Mold.) Tavă de servit (mai ales din metal). Urma alt om al lumii răsăritene care purta tablaua cu stacane. SADOVEANU, M. C. 119. Lasă, Anică, tablaua pe masă, zise ea femeii. HOGAȘ, M. N. 27. Intră Marghiolița și după dînsa Ioana, purtînd tablaua cu dulceți. ALECSANDRI, T. I 45.