TALER², talere, s. n. 1. (Astăzi rar) Vas întins (de lemn, de pămînt ars, de porțelan sau de metal) în care se mănîncă sau care se folosește la bucătărie; talger. V. farfurie. Cumpărau din obor talere de lemn. PAS, Z. I 170. Îi puse talerul dinainte și privi cu plăcere pe Ionuț cum rupe cu dinții albi și tari ca de oțel, dintr-un picior de găină friptă. SADOVEANU, F. J. 339. În mijloc sta așezată o masă cu șapte talere de aur greu, cu mîncăruri din care se ridicau aburi de deosebite mirodenii. CARAGIALE, P. 141. Maică-sa i-o fi dat Astă-seară de cinat Dintr-un taler nespălat. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 100. ◊ Expr. A mînca pîine și sare dintr-un (rar pe un) taler cu cineva v. pîine. ♦ Tavă, tabla, talger. ◊ Expr. A umbla cu talerul = a umbla să strîngă bani, a face chetă, colectă. A cere cu talerul = a cerși. A îngropa (pe cineva) cu talerul = a înmormînta pe cineva cu fonduri strînse prin colectă publică. 2. Disc, platou, talger de balanță. ◊ Fig. Nu vezi cum s-agață dimonii de talerul drepților? DELAVRANCEA, la CADE. 3. (Mai ales la pl.) Fiecare dintre cele două discuri de alamă întrebuințate într-o fanfară sau o orchestră pentru a marca (prin lovirea unuia de celălalt) ritmul sau cadența; talger. 4. Piesă subțire de metal, de lemn sau de alt material, de formă aproximativ rotundă, cu gura foarte largă și cu marginile drepte sau răsfrînte. Zăceau acolo, amestecate în stive nesfîrșite, cazane de locomotivă... blocuri, șasiuri... cu talerele pătrunse unu-n altul. GALAN, B. I 23.