TAVĂ, tăvi, s. f. 1. Obiect de lemn sau de metal, pătrat, dreptunghiular sau rotund, cu fundul plat și cu marginile ușor ridicate, pe care se aduc la masă farfuriile cu mîncare, tacîmurile etc.; tipsie, tabla. Mîncarea venea pe tăvi. DUMITRIU, N. 41. Privea... viragiile savante ale chelnerilor printre scaune, balansînd în vîrful brațelor tăvile încărcate. C. PETRESCU, Î. I 4. V-aș arăta pentru prima oară reprodusă în desemn... o tavă rotundă de argint. ODOBESCU, S. III 635. 2. Vas de tablă (smălțuit) de formă dreptunghiulară sau rotundă, cu marginile ridicate, în care se coc la cuptor anumite mîncări și prăjituri. (Atestat în forma tava) Calul ai să-l poți alege punînd în mijlocul hergheliei o tava plină cu jăratic. CREANGĂ, P. 192. 3. (În expr.) A da pe cineva tava (sau tavă) = a tăbărî asupra cuiva, a-l ghionti, a-l bate. Se pricepeau să pună mîna pe șeful rău de gură sau rău de mînă și-l dădeau tava. PAS, Z. III 174. Trage-i pumni, palme și pe urmă... dă-l tavă prin noroi. CARAGIALE, la CADE. 4. (Regional) Șervețel brodat, care se așterne pe o tavă (1) sau pe o mobilă ca ornament. Să-i lucreze... ceva, un lucru de nimic, dar făcut de mîna ei. – Ba, lucru minunat! avea chiar, din timpurile cele bune, o tavă începută, aproape gata. SLAVICI, N. I 308. – Pl. și: tave (ODOBESCU, S. III 412, GHICA, S. 34). – Variantă: (regional) tava, tavale, s. f.