TEMEI, temeiuri, s. n. 1. Temelie, fundament, bază. Temeiul cunoștințelor sale era lectura. CĂLINESCU, E. 71. Punea ca temei al inspirației literare comorile fondului popular. SADOVEANU, E. 200. Am învățat a ceti fără lesniciosul metod al abecedarului d-tale, care mi-ai spus că este temeiul limbii. NEGRUZZI, S. I 12. ◊ Loc. adj. De temei = de bază, solid, serios, important. Fiindcă însă nu putea alcătui articole mai de temei decît în liniște, el se-nchidea seara în odaia lui de acasă, compunînd noaptea. CĂLINESCU, E. 361. Fără (sau lipsit de) temei = fără bază reală, fictiv, neîntemeiat. Afirmația aceasta e lipsită de temei. SADOVEANU, E. 77. Tocmai aceste generalizări ni se par lipsite de temei. GHEREA, ST. CR. II 58. Acest bătrîn... tras în judecată dinaintea soborului pentru niște vini fără temei, fu gonit. ODOBESCU, S. I 150. ◊ Loc. adj. și adv. Cu temei = a) cu cumpăt și cu socoteală, serios, așezat. Și dumneata, cucoane, te uiți la mine cam spăriat, ca și ceilalți... Nu te teme, sînt om serios și-ți vorbesc cu temei. SADOVEANU, O. VIII 57. Hanganul... e liniștit, cumpănit, domol la vorbă și cu temei în ce spune. RUSSO, O. 103; b) de-a binelea, temeinic. Noaptea se lăsa tot mai cu temei. DUNĂREANU, CH. 8. ◊ Expr. A pune temei pe cineva (sau ceva) v. pune. 2. Motiv, pricină, cauză, prilej. Baciu a făcut o cerere, în care arăta... temeiurile pe care-l bănuia de a fi pus focul. SLAVICI, N. I 240. Dacă boiul mi-l înmlădiu, dacă ochii mei îmi plac, E temeiul că acestea fericit pe el îl fac. EMINESCU, O. I 80. Îndestule sînt temeiurile voastre spre a ne lepăda de acum de orice vechie legăminte cu... barbara putere turcească. ODOBESCU, S. III 452. 3. Toi, miez. De șapte ori s-a lăsat temeiul nopții, de cînd Șuier aține, în plaiuri depărtate, potica arnăuților. DELAVRANCEA, S. 165. Tocmai pe cînd era temeiul mesei... numai iată o pasere măiastră se vede bătînd la fereastră. CREANGĂ, P. 232. Frunză verde plop și tei Acu-i dragostea-n temei. ȘEZ. VIII 27.