TINDĂ, tinde și tinzi, s. f. 1. Încăpere de intrare la casele țărănești; (învechit) încăpere la intrarea caselor sau a edificiilor publice. Sala de jos, căreia unii îi zic hol după moda franțuzească (căci nu le vine să-i spună tindă). CAMIL PETRESCU, O. II 401. Tu n-ai la ușa ta zăvor, Nici lacăt n-ai la tindă. GOGA, C. P. 112. Îmi propune să merg cu dînsa, dar cu condiție ca să-mi lege ochii în tinda teatrului. ALECSANDRI, T. 314. Ca să scurteze din cale De cu seară a plecat Și în tindă s-a culcat. PANN, P. V. I 82. ♦ (Învechit) Coridor, galerie. Mihnea... urcase îngusta și direapta scară de piatră și, prin tinde întunecoase, mergea la odaia tatălui său. ODOBESCU, S. I 65. 2. Încăpere la intrarea bisericilor, despărțită de naos printr-un perete ; pronaos. Și pe dînsul l-a zidit în altar, la răsărit, Pe ea-n tindă l-asfințit. ALECSANDRI, P. P. 21. 3. Prispă, pridvor, cerdac. Se uită împrejur la tinda casei ținută pe arcuri de piatră. DUMITRIU, N. 160. Șoimaru dădu în capătul tindei de baba lui moș Chirilă. SADOVEANU, O. VII 54. Troienii se ridicau namilă pînă în tinda creștinului. DELAVRANCEA, H. T. 249.