*ton n., pl. urĭ (vgr. tónos, tensiune, ton, forță tonică, accent, d. teino, întind). Înălțimea vociĭ orĭ sunetuluĭ: ton grav, ascuțit. Fig. Felu vociĭ, aeru cu care vorbeștĭ: ton umilit, mîndru. Caracteru stiluluĭ: ton nobil. Modu de a se exprima, de a se prezenta: tonu curțiĭ. Muz. Intervalu dintre doŭă note care se succed diatonic pe gamă (V. perdea). Gama în care e conpusă o melodie: tonu luĭ fa se arată pintr’un bemol la cheĭe. O mică pĭesă accesorie care modifică tonalitatea unor instrumente muzicale cu aer (cu suflare). A da tonu, a regula moda saŭ obiceĭurile, a sili lumea să te imiteze. A schimba tonu, a-țĭ schimba vorba, atitudinea, procedura. Bunu ton (fr. le bon ton), buna educațiune, vorbă și maniere distinse: un tînăr de bun ton. Pict. Gradu de forță (de strălucire) al colorilor.