TRĂSNIT, -Ă, trăsniți, -te, adj. 1. Zănatic. Țăranii nu voiau să-și puie mintea cu Ichim, și că era bătrîn, și că îl știau trăsnit din fire. REBREANU, R. II 211. Era om bun... numai cam... uieș... Cam stropșit. – Cam trăsnit. ALECSANDRI, T. 621. ◊ (Substantivat) Mi-am dat cuvintele La toate trăsnitele Și mi-am dat vorbele mele Și la bune și la rele. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 221. ♦ Amețit de băutură; beat. Era trăsnit... Am auzit că de la o vreme-ncoace într-o băutură o duce. CARAGIALE, O. I 59. 2. Fig. (Mai ales substantivat) Afurisit, blestemat, netrebnic. Un trăsnit de corb n-are ce lucra, ci vine și fură inelul. RETEGANUL, P. II 18. O trăsnită de măsea m-a durut de două ori trei zile. id. ib. III 84.