TUNDE, tund, vb. III. Tranz. 1. A scurta, a tăia sau a reteza (pînă la piele) părul, mustața sau barba cuiva. Și-a tuns mustața. ◊ (Complementul indică persoana respectivă) Văzînd profesorul că purtăm plete, a poruncit unuia dintre școlari să ne tundă. CREANGĂ, A. 27. ◊ Expr. A tunde (pe cineva) brebenel v. brebenel. ◊ Refl. cauzativ. E păcat să mături tu sau altul părul după ce te-ai tuns. GOROVEI, la CADE. ♦ (În ritualul bisericii ortodoxe) A tăia părul de pe capul unui om înainte de a-l face călugăr; p. ext. a călugări pe cineva. De mă veți vedea aproape de moarte, să mă tundeți călugăr. NEGRUZZI, S. I 159. ♦ A tăia părul sau lîna de pe corpul unor animale. Stăpînu-meu a pus de și-a tuns oițele, și a tuns și oaia finului său. ISPIRESCU, L. 208. ♦ A scurta iarba sau vîrfurile copacilor. Tunde crengile copacilor. DRĂGHICI, R. 151. 2. Fig. (În expr.) A o tunde = a fugi, a o șterge, a o tuli. Băga de seamă vreun bou răzlețit și o tundea pe-aci încolo. AGÎRBICEANU, S. P. 14. Tunde-o (băiete, pîrleo etc.) = fugi, șterge-o. Iese pe ușă, pune mîna pe iapă și pe-o secure și tunde-o! CREANGĂ, P. 47. Tunde-o, pîrleo! Peste garduri sărea iute și fugea. CONTEMPORANUL, I 406.