tureac, tureci, s.n. – 1. Carâmb. 2. Bucată de postav care îmbracă pulpa piciorului: „Fă-mă, Doamne, liliac / La mândruca în turiac” (Bârlea, 1924, I: 218); „S-or duce bubele ca tureacu, / A rămâne pielea ca bumbacu” (Papahagi, 1925: 286; Săcel). – Et. nec. (DEX); posibil cuv. autohton (Philippide); din tur (Scriban); din lat. thylacus (< gr. thylakos) (Frățilă).