TĂINUIT, -Ă, tăinuiți, -te, adj. 1. Tainic, retras, ferit. Și-n codrul cel mai tăinuit L-au îngropat tîrziu în noapte. COȘBUC, P. I 81. Înspre apus-miazăzi vin mînăstirile Agapia, cea tăinuită de lume, Varaticul, unde și-a petrecut viața Brîncoveanca cea bogată. CREANGĂ, A. 72. Dulce îmi veneai în umbra Tăinuitului boschet. EMINESCU, O. I 112. ◊ (Adverbial) Aș avea însă a-i spune tăinuit Ceva care-l privește. ALECSANDRI, T. II 344. ♦ Discret. Ne vom ascunde În noaptea codrului umbros Sub brazii fără grai, pe unde, Nici ochi de om nu pot pătrunde Nici flori cu tăinuit miros. COȘBUC, P. I 123. 2. Ascuns, secret. El nu era un ingrat să nu se gîndească la tăinuitele lor griji. C. PETRESCU, C. V. 168. Nimeni nu cunoștea aceste răpitoare poezii, pe care poetul le ținea... tăinuite în cartoanele sale. MACEDONSKI, O. IV 17. Ochii ei sînt plini de umbra tăinuitelor dureri. EMINESCU, O. I 142.