TĂVĂLUG, tăvălugi, s. m.,și tăvăluguri, tăvăluge, s. n. (Și în forma tăvăluc) 1. Unealtă agricolă compusă din unul sau din mai mulți cilindri, folosită la fărîmarea bulgărilor de pămînt și da netezirea solului înainte și după însămînțare (v. vălătuc); cilindru greu, folosit la anumite mașini pentru fărîmarea și îndesarea unor materiale. L-a prins sub doage și a trecut peste el ca un tăvălug. I. BOTEZ, ȘC. 24. Înainte de-a sămăna, acești bolovani trebuiesc sfărîmați. Sfărîmarea se face prin ploaie... sau prin ajutorul borunei, grapei sau tăvălucului. PAMFILE, A. R. 58. ◊ (În contexte figurate) Cazul d-tale e foarte grav... Dar tăvălugul acopere toate mormintele... – Vedeți... făcu locotenentul și plesni din limbă: tăvălugul nu poate omorî conștiința. CAMILAR, N. I 128. ◊ Expr. A se duce, a se da (sau a da pe cineva) de-a tăvălugul (sau tăvălug) = a se duce (sau a face pe cineva să se ducă) de-a rostogolul. S-a dus de-a tăvălucul... cum s-ar duce un harbuz în vale. GANE, N. II 110. Stăpînu-mi răsplăti Lovindu-mă din fugă... Cît pînă jos pe scară m-am dus d-a tăvălugul. NEGRUZZI, S. II 243. Pontifii... Închină lui Antoniu un larg și lat covor... Și-l dau de-a tăvălucul în față-i, la picioare. ALECSANDRI, T. II 324. Copiii... dîndu-se tăvăluc, strigă. ȘEZ. IX 132. 2. Instrument rudimentar de treierat, format dintr-un cilindru cu șanțuri adînci, tras de cai pe arie, pentru ca să desprindă grăunțele; val. Pe întinderi munceau oameni: treierau cu cai și tăvălugi de piatră clăi mari de orz. SADOVEANU, O. VII 82. Intră dumnealui în grajd Și scoase 12 elefanți, La tăvăluci înhămați. Tăvălucii să-nvîrtea, Paiele le sfărîma, Grîul se scutura. PĂSCULESCU, L. P. 29. – Variantă: tăvăluc s. m.