ULUC, uluce, s. n. 1. Jgheab (de scînduri, de piatră sau dintr-un trunchi de copac) din care se adapă vitele sau în care se pune nutrețul pentru vite. Oile le mulgea, Uluc cu lapte umplea Și pe voinic îl băga... De rane se vindeca. ȘEZ. III 66. La fîntînă că venea, La uluce se punea Și din apă bea și bea. TEODORESCU, P. P. 689. 2. Canal de lemn sau de tablă, montat de-a lungul streșinii caselor, pentru a aduna apa de pe acoperiș și a o conduce spre burlane. ◊ (Poetic) Aste lacrimi strecurîndu-se pe lîngă zbîrciturile nasului ca pe niște uluce firești, ajungeau sub buza dedesubt. NEGRUZZI, S. I 6. ♦ Canal, țeavă pentru captarea și scurgerea apei dintr-un izvor. 3. Jgheab făcut din scînduri prin care curge apa pentru punerea în mișcare a unei mori de apă; lăptoc, scoc. ♦ Jgheab prin care curge făina din moară. S-a coborît la covată, a înlăturat măcinișul lui Șaban și a potrivit la uluc sacul său. SADOVEANU, O. L. 190. 4. Scobitură, șanț de-a lungul unei piese de lemn, făcut astfel încît piesa să se poată îmbina cu altă piesă. – Pl. și: (m.) uluci (CAZIMIR, L. U. 37).