UMILINȚĂ, umilințe și umilinți, s. f. 1. Sentiment de inferioritate; atitudine dictată de acest sentiment; supunere, smerenie. Nadina nu voia totuși să-și dea pe față îngrijorarea, ca și cînd ar fi fost o umilință pentru ea. REBREANU, R. II 100. Sufletul îi era plin de un amestec ciudat de mîndrie întristată și umilință nelămurită. BART, E. 189. Abia din cînd în cînd, și c-o umilință pe care nu și-o putea stăpîni, mai îndrăznea să se apropie de Radu. VLAHUȚĂ, O. A. I 89. ◊ Loc. adv. Cu umilință = umil, supus. Da, stăpîne, răspunse Harap-Alb cu umilință. CREANGĂ, P. 232. Însumi o mărturisesc cu umilință, n-am fost niciodată la acea aspră școală. ODOBESCU, S. III 77. ♦ Fig. Mizerie, sărăcie. [Hainele] erau într-o stare de umilință pe care n-o mai putea masca stăpînul lor. SADOVEANU, O. VIII 155. ♦ (Învechit) Atitudine umilă a omului în fața divinității; smerenie. El petrecu trei ani în cea mai mare cucerie și umilință. NEGRUZZI, S. I 219. ♦ Slugărnicie. A dezvolta umilința? A tolera răpirile? Dar atunci la ce ar mai trebui o asemenea națiune? BOLINTINEANU, O. 313. 2. Situație umilitoare impusă cuiva; vorbă sau faptă care umilește, înjosește; ofensă, jignire. Am trecut prin toate umilințele. MACEDONSKI, O. I 217. Toate umilințele... el le primea cu un zîmbet silit și dureros. VLAHUȚĂ, O. A. I 92. Tu însuți, Despot, din buna ta voință Ai mai crescut haraciul cu-a țării umilință. ALECSANDRI, T. II 169. Romînii nu vor pacea, nu vor trista umilință Ce asupră-le aduce un necinstitor tratat. ALEXANDRESCU, P. A. 138. ◊ Fig. Din mormîntul umilinții și deznădejdii Mihail Eminescu e înălțat în apoteoză de întreg poporul Republicii Populare Romîne. SADOVEANU, E. 74.