UNCHI, unchi, s. m. 1. (Adesea urmat de un pronume posesiv sau de un nume patronimic) Bărbat considerat în raport cu copiii fraților și ai surorilor sale (sau ai soției sale) sau (mai rar) ai verilor și verișoarelor sale (sau ale soției sale); termen cu care se adresează nepoții acestui bărbat; (Mold.) moș (II 2 ), unchiaș (2). Alexei face cunoștință cu bunicul... apoi cu unchii și mătușile. SADOVEANU, E. 259. O dată cu noi așteaptă și unchiul Petrică. SAHIA, N. 48. Unchiul se mîndrea cu nepoțica și o lua pretutindeni cu el. BART, E. 39. E-un congres de rubedenii, vreun unchi, vreo mătușă. EMINESCU, O. I 155. ◊ (Familiar, cu posesivul legat de substantiv) Dar această ocupație predilectă lui Constantin nu putea să ție mult și, după capul lui unchi-său, n-avea nici un folos. GALACTION, O. I 115. 2. Termen de respect cu care o persoană mai tînără se adresează unui bărbat mai în vîrstă. V. bade, nene.