UNEALTĂ¹, unelte, s. f. 1. Obiect tehnic, portabil, acționat manual sau de o mașină, care servește pentru a efectua direct o operație de prelucrare sau de extragere (v. sculă); p. ext. piesă auxiliară care servește la efectuarea unei lucrări. Treceau lucrătorii cu țevi în spinare și unelte în mînă. C. PETRESCU, A. 490. Harnice se mișcă fără pace Uneltele de bunuri creatoare! NECULUȚĂ, Ț. D. 17. Muncitorii pe-a lor prispă dreg uneltele de muncă. ALECSANDRI, P. A. 120. ♦ (Prin analogie) Nume dat armelor. Fata nu se putu ține și umblă la uneltele lui și-i pierdu o săgețică de care punea el în arculețul lui. ISPIRESCU, L. 342. Buzduganul, unealtă de pieire, Ca un balaur face în giuru-i o rotire. ALECSANDRI, P. A. 168. Apucă un pistol, îl încărcă și apoi se puse pe gînduri, privind unealta ucigașă. NEGRUZZI, S. I 79. ◊ (Adesea la pl.) Unelte de producție v. producție. Mașină-unealtă v. mașină. 2. Fig. Mijloc folosit pentru atingerea unui anumit scop. Libertatea... este unealta și urmarea progresului. BOLINTINEANU, O. 255. ♦ Persoană, grup sau organizație de care se servește cineva pentru atingerea unui scop. Haide, vorbește, unealtă de hoț ce ești și tu! DEMETRIUS, C. 68. Nici secretarul nu-și simțea chemarea de unealtă devotată patronului. PAS, Z. I 295. Ciocoi cu falca largă, cu ceafa-n veci plecată! El s-a făcut lui Despot unealtă blestemată. ALECSANDRI, T. II 166. 3. (În expr.) Unealtă gramaticală = instrument gramatical, v. instrument. Ne referim nu numai la vocabular, ci și la uneltele gramaticale, din care unele sînt luate din slavă. ROSETTI, I. S. 14.