VAGABOND, -Ă, vagabonzi, -de, adj. Care rătăcește pe drumuri fără nici un rost, care hoinărește fără țintă, fără ocupație și fără domiciliu fix, care nu are nici un căpătîi. Îl alungă, ca pe un om fără căpătîi și vagabond. NEGRUZZI, S. III 198. ◊ Fig. [Cățelul] cu ochii străbătători, cu coada agitată, număra, jos în strada amurgită și umedă, pe frații vagabonzi. GALACTION, O. I 303. Vedeai cum iesă singur și flămînd Un cîine vagabond, adulmecînd. D. BOTEZ, F. S. 56. Un fluture trecea prin aer ca o floare vagabondă. C. PETRESCU, C. V. 304. ♦ (Substantivat, m.) Om de nimic, haimana, derbedeu; pierde-vară. Cum o să spuie el că domnul Cazangiu e hoț sau vagabond. PAS, Z. I 154. Avea milă mai mult de un om de familie bună, scăpătat, decît de un vagabond nemîncat. CĂLINESCU, E. O. II 139. Compatriotul nostru, înțeleptul Logaridis, a studiat situația acestui vagabond. BART, E. 286. – Variantă: (învechit) vagabund, -ă (GHICA, A. 614) adj.