VEAC, veacuri, s. n., și (3, în unele expresii) veci, s. m. 1. Interval de timp de o sută de ani (socotit mai ales de la unitate pînă la completarea unei sute); secol. Victor Hugo a creat singur, dominînd un veac de poezie, instrumentul cel mai perfect al poeziei moderne franceze. SADOVEANU, E. 225. Ozana... în care se oglindește cu mîhnire Cetatea Neamțului de atîtea veacuri! CREANGĂ, A. 117. Anii tăi se par ca clipe, Clipe dulci se par ca veacuri. EMINESCU, O. I 110. 2. Interval lung de timp (v. eră, epocă, ev); p. ext. interval de timp socotit (în chip subiectiv) ca mare. Nu te-am mai întîlnit de-un veac. REBREANU, R. I 41. Basmele acelea cu veacul au pierit. ALEXANDRESCU, P. 25. M-ai trimis cu gîndu-n veacul bătrînesc. PANN, P. V. II 161. Veacul de mijloc = evul mediu, v. ev. Parcă sîntem în veacul de mijloc, așa sînt păzite femeile. CAMIL, O. II 54. Clasicismul antic și romantismul din veacul de mijloc. GHEREA, ST. CR. II 106. ◊ Loc. adj. Din veac (sau de, mai rar de cu) veacuri = (care datează) de foarte multă vreme. Eminescu a îmbogățit limba și a legat poezia cultă de producțiile din veac ale cîntăreților anonimi ai neamului. SADOVEANU, E. 75. ◊ Loc. adv. Din veac, de (sau cu) veacuri sau de cînd veacul = din vechime, de foarte multă vreme, din vremuri străvechi, de cînd lumea, din bătrîni. Dă-mi tot amarul, toată truda Atîtor patimi fără leacuri, Dă-mi viforul în care urlă Și gem robiile de veacuri. GOGA, P. 7. Ce crîng întunecat! Parcă nici un om pe-aicea de cu veacuri n-a călcat. DAVILA, V. V. 24. ◊ Expr. (Rar) A fi în veac cu ceva = a se potrivi, a concorda, a se armoniza cu ceva. [Țăranii] nu erau în veac cu civilizația parfumată a boieroaicelor și cu fracurile și discursurile franțuzești ale boierilor. CAMIL PETRESCU, O. II 539. Veac de aur = perioadă istorică de înflorire a vieții materiale și culturale; epocă de aur. Vă citează toți nerozii, Mestecînd veacul de aur în noroiul greu al prozii. EMINESCU, O. I 149. În acest al nostru veac de aur, aurul e boier mare. NEGRUZZI, S. I 72. Din zilele trecute, din vechea fericire, Din veacul meu de aur, din sfîntul lui amor Idei au rămas numai. ALEXANDRESCU, P. 29. (În concepțiile religioase) Veacul de apoi = lumea de apoi, v. lume (III 2). ♦ (Regional) Mers al vremii, stare meteorologică. Se anunță ploaie și veac rău. 3. (La pl.) Veșnicie, eternitate. Așa fel zi și noapte de veacuri el stă orb. EMINESCU, O. I 93. Izvorăsc din veacuri stele, una cîte una, Și din neguri, dintre codri, tremurînd s-arată luna. id. ib. 148. ◊ Loc. adj. De veci = etern, veșnic. Cu mare alai și jale fu pus la odihna de veci. ISPIRESCU, L. 253. De-acum dormiți, dormire-ați somnul cel de veci. CREANGĂ, P. 251. Revarsă liniște de¹ veci Pe noaptea mea de patimi. EMINESCU, O. I 179. ◊ Loc. adv. Cît veacul, în veci, în veci de veci (sau, în diverse alte locuțiuni, la sg. sau la pl., de obicei în corelație cu veac) = pururea, etern, veșnic; totdeauna, mereu, neîncetat; (în legătură cu un verb la forma negativă) niciodată, nicicînd, cît e lumea. N-am să-l văd cît veacul. COȘBUC, P. I 64. În veci îl voi iubi și-n veci Va rămînea departe. EMINESCU, O. I 175. D-al de astea nu mă orbesc pe mine în veac de vecie. GORJAN, H. IV 20. Pe veci = pentru totdeauna, pentru veșnicie. Pe veci periră-n noaptea mărețului mormînt. EMINESCU, O. I 98. 4. Viață, trai, existență. Numărate sînt zilele tale și scurt îți e veacul. MURNU, I. 15. Iar de vrei tu să mor eu, Mai lungește veacul meu Să mă-mpac cu dumnezeu. ALECSANDRI, P. P. 90. ◊ Expr. Un veac de om = foarte mult timp. Că doar nu era să trăiască un veac de om. CREANGĂ, P. 193. De un veac de om umblăm lela pe fața pămîntului, fără a-i da de capăt. ALECSANDRI, T. I 425. A-și face (a-și duce, a-și trece sau a-și petrece) veacul = a-și petrece timpul, a-și duce viața. A rămas să-și facă veacul în oștire, pînă o îmbătrîni. STANCU, D. 308. De astea-mi ești d-ta? Aici îți faci d-ta veacul? La gară, ai? SEBASTIAN, T. 207. Și mi-și petrecu veacul cu amar și cu ocară acolo. ISPIRESCU, U. 73.- Variantă: vac (PAS, Z. I 208, VLAHUȚĂ, R. P. 105, PANN, P. V. III 41) s. n.