VEGHERE, vegheri, s. f. Acțiunea de a veghea; veghe (1). Topită de veghere bunica toarce, toarce, Cu mințile p-aiurea, cătînd la foc pierdută. IOSIF, PATR. 11. Fețișoara ei palidă de veghere. EMINESCU, N. 59. S-au dus zilele babei și nopțile vegherii. ALECSANDRI, P. A. 117. ◊ Fig. Strașnica veghere-a vremii cu nimic n-o amăgești. După anii duși în neguri nu te mai uita cu jale. VLAHUȚĂ, O. A. I 34. ♦ (Rar) Pază, strajă; veghe (2). Dar cît va bate inima-n mine, Eu în veghere la luptă-oi sta. ALECSANDRI, P. A. 99.