VESELIE, (rar) veselii, s. f. 1. Stare de bună dispoziție, de voie bună (v. voioșie, bucurie); manifestare care dovedește bună dispoziție. Otilia fu de o veselie nebună. CĂLINESCU, E. O. I 87. Cu voi vin florile-n cîmpie Și nopțile cu poezie Și vînturi line, calde ploi, Și veselie. COȘBUC, P. I 91. Cînta de veselie de răsuna castelul tatălui ei. EMINESCU, N. 17. Am asistat prin vis la acea serbare care consacră 20 de ani de existență a societății voastre și am auzit glumele, veseliile, toasturile nenumărate. ALECSANDRI, S. 138. ◊ Loc. adv. (Învechit și popular) În veselie = cu bună dispoziție, cu voioșie, vesel. Pleca în veselie Pe frumoasa lui moșie. ALECSANDRI, P. P. 166. 2. (Concretizat) Persoană sau obiect care înveselește, care bucură. Anton Pann, Nănescu și Chiosea-fiul erau veselia grădinilor lui Deșliu, lui Pastă Breslea. GHICA, S. A. 67. 3. Petrecere (cu mîncare și băutură); ospăț, chef. În odaia cea mare veselia se încinsese iar... Lăutarii, ațîțați de logofăt, cîntau de zor. CAMIL PETRESCU, O. I 111. Trei rînduri de pahare în șir se serviră... Veselia creștea ca o furtună. MIRONESCU, S. A. 110. A ținut veselia trei zile și trei nopți. CREANGĂ, P. 102.