viciu s.n. 1 Trăsătură a caracterului care se manifestă în pornirea statornică de a comite fapte reprobabile, raportate la anumite norme morale; obișnuință rea, dăunătoare; tendință patologică de a comite acte imorale; patimă. Oameni cu viciul avariției există (CĂL.). ◊ Fig. Toate viciurile perfecționate ale civilizației moderne (ALECS.). ♦ Restr. Perversiune sexuală. 2 Imperfecțiune a unui lucru, care îi determină neconcordanța cu destinația lui; deficiență, defect, neajuns al unui lucru, al unui sistem, al unei metode, al unei acțiuni etc. Este acesta un viciu al gustului nostru? (C. NEGR.). ◊ (cu determ. introduse prin prep. „de”, care indică felul, natura) Îi găsi viții de executare a contractului (CĂL.). ◊ (jur.) Viciu de consimțămînt (sau de voință) = alterare a voinței părților la încheierea unui act juridic, împiedicînd ca această voință să fie liberă sau conștientă și determinînd o cauză de nulitate relativă a actului. (med.) Viciu de conformație = dispoziție anormală a unor părți sau organe ale corpului; diformitate fizică. (jur.) Viciu de formă = imperfecțiune în redactarea unui act care duce la anularea lui ca urmare a neîndeplinirii condițiilor legale. Viciu de fond = mod defectuos în care este interpretată o lege în redactarea unui act juridic sau administrativ, care duce la anularea acestuia. • pl. -ii. și (înv.) vițiu s.n. /<fr. vice, lat. vitĭum, -ii.