vioiciune s.f. 1 Calitatea de a fi vioi; starea celui vioi; sprinteneală, zburdălnicie, agerime în mișcări; însuflețire, agilitate, animație. Slugile se interpelau... umblînd cu mare vioiciune (SADOV.). ◊ Loc.adv. Cu vioiciune = cu însuflețire; cu înflăcărare. Omul... răspundea cu vioiciune și cu hotărîre (SADOV.). ◊ Ext. N-au ținut pas cu vioiciunea spiritului (IBR.). ♦ Expresie specifică, radioasă, luminoasă, inteligentă a ochilor, a privirii, a fizionomiei. Ochii lui... păstrau încă toată vioiciunea și frumusețea (VLAH.). ♦ Vigoare, agerime a gesturilor, a mișcărilor. ♦ Spontaneitate, intensitate, înflăcărare a unei stări sufletești. ♦ Calitate a unei opere de artă, a unei scrieri etc. de a anima, de a dinamiza (evocînd, redînd ceva în imagini vii). „Momentele” lui Caragiale vibrează de vioiciune (SADOV.). 2 Capacitatea de a înțelege cu ușurință ceva, de a reacționa spontan la ceva; agerime a minții; istețime; spontaneitate. Îi admiră vioiciunea minții. 3 Calitate a unei culori de a fi sclipitoare, strălucitoare; efect viu de culori. Vioiciunea coloritului covoarelor atrage cumpărătorii. • sil. vi-o-i-. pl. -i. /vioi + -iciune.