VRĂJI, vrăjesc, vb. IV. 1. Intranz. (În basme și în superstiții) A face vrăji pentru a obține transformarea miraculoasă a lucrurilor înconjurătoare. V. descînta. [Orbul] începu a vrăji cu mintie pe jos, pe iarbă, ca să i se ude de rouă și să deie cu ea la ochi. RETEGANUL, P. I 25. Parcă dracul vrăjește, de n-apuc bine a scăpa din una și dau peste alta. CREANGĂ, P. 234. ◊ (Construit cu un pronume personal în dativ) La toți deopotrivă el a vrăjit de dor. ALECSANDRI, T. II 85. ◊ Fig. Vîntul c-o suflare plînsă codrii negri îi pătrunde Și vrăjește lin din frunze și vorbește aiurind. EMINESCU, O. IV 138. ◊ Tranz. Nu v-am spus, mă, că-i nebună! Hai în sat, că ne vrăjește! EFTIMIU, Î. 123. Le-am luat năfrămuțele ca să te vrăjesc pe tine. AGÎRBICEANU, S. P. 25. Spune drept: L-ai descîntat. Cu babe l-ai fermecat. Ori cu vraje l-ai vrăjit? TEODORESCU, P. P. 623. ♦ (În construcții impersonale cu verbul «a fi») A fi scris de mai înainte, a fi ursit, hotărît. Vrăjit era că de-l va pierde Norocul ei să piară-n veci. COȘBUC, P. I 122. 2. Tranz. Fig. A încînta, a fermeca (1). Mierle strecurau ușoare cîntări de flaut, și ei stăteau acolo, vrăjiți de un cîntec care trebuia să nu se mai sfîrșească. SADOVEANU, O. IV 78. Sta pe mal vrăjit de glasul valurilor pe care îl asculta într-una. BART, S. M. 61. Era vrăjit de frumusețea drumului care trecea acum pe subt o luncă deasă de sălcii bătrîne. MIRONESCU S. A. 135.