VÎNZARE, vînzări, s. f. 1. Acțiunea de a vinde și rezultatul ei; vindere. A pune în vînzare. ◊ (Popular) Vînzare bună, formulă de salut la plecarea dintr-o prăvălie. Vînzare bună și să, ne vedem cu bine. DUMITRIU, N. 232. Vînzare-cumpărare v. cumpărare. Vînzare silită = vînzare ordonată de autoritatea judiciară pentru datorii neachitate. ◊ Loc. adj. De vînzare = destinat vinderii, menit să fie vîndut. Văzînd cerbul... întrebă dacă-i este de vînzare. ISPIRESCU, L. 115. De vînzare ți-e găinușa ceea, măi băiete? – De vînzare, moșule. CREANGĂ, O. A. 61. Nu mi-e negrul de vînzare... Că-i voinic și-i pui de zmeu, Și-i fugar pe placul meu! ALECSANDRI, P. P. 105. 2. (Concretizat, rar) Ceea ce se vinde, obiect care se vinde; marfă. Mergea în piață și vedea vînzări, Pometuri, dulcețuri și alte mîncări. PANN, P. V. I 130. 3. Faptul de a săvîrși o trădare; trădare. Numai vînzarea răpune capetele crailor. SADOVEANU, O. VII 150. A fost un denunț sau așa ceva... – Iată bucureștenii dumneavoastră: vînzări peste vînzări! CAMIL PETRESCU, O. II 135. Samson vorbi cu glas adînc: «Știu bine Că-n sărutarea asta care-nșală Ai plănuit vînzarea criminală, Că voi cădea și voi muri prin tine». TOPÎRCEANU, P. 83.