vătămător, -oare adj., s.f. 1 adj. Care vatămă sau poate vătăma; dăunător, nociv. ◊ (cu determ. „sănătății”) Suferințele lui morale deveneau din ce în ce mai mari și mai vătămătoare sănătății (VLAH.). ◊ Fig. (cu determ. ca „de suflet”, „sufletului”) Îndeamnă pururea la lucrurile cele vătămătoare de suflet (ANTIM). 2 adj. Fig. Care pricinuiește, aduce neajunsuri, necazuri etc. sau pagube, daune (materiale); care ofensează. Politica cea nouă a acelui imperiu este foarte vătămătoare (FIL.). 3 adj. Care strică, deteriorează; dăunător, păgubitor, stricător. ♦ (subst. m.) Nume dat insectelor (sau altor animale) care produc stricăciuni plantelor de cultură; dăunători. 4 s.f. (bot.) Plantă erbacee, perenă, din familia leguminoaselor, cu frunzele imparipenate, cu florile galbene-aurii, dispuse în capitule globuloase, cu fructul o păstaie, întrebuințată ca plantă medicinală și furajeră (Anthyllis vulneraria). ♦ Plantă erbacee, anuală, din familia gramineelor, cu frunzele păroase și cu florile dispuse în spiculețe (Bromus commutatus). • pl. -ori, -oare. /vătăma + -ător.