vĭáță f., pl. vĭețĭ (d. viŭ cu sufixu -eață, care, după vocală, se preface în -ĭață. Întîĭ s’a zis viĭață [greșit scris vieață!], ĭar azĭ numaĭ vĭață. V. viez). Funcționarea organizmuluĭ animal orĭ vegetal, după a căreĭ încetare animalu moare (ĭar planta se usucă) și putrezește cu timpu: vĭața e o ardere înceată în timpu căreĭa inima bate perpetuŭ. Traĭ, existență, modu de a trăi: a duce o vĭață liniștită. Ocupațiune temporară saŭ permanentă: vĭața de student e frumoasă, vĭața de miner e grea. Biografie, descriere a feluluĭ de traĭ: vĭețile sfinților. Vioicĭune, vigoare, sănătate, forță, energie vitală: copil, stil plin de vĭață. Subsistență, existență, mijloace de traĭ: vĭața s’a scumpit. A lua cuĭva vĭața, a-l ucide.