ZBÎRLIT, -Ă, zbîrliți, -te, adj. (Și în forma zburlit) (Despre păr, despre pene etc.) În neorînduială, ridicat în sus; ciufulit. Era mărunt... cu niște ochișori negri ca de guzgan, subt sprîncenele zbîrlite. SADOVEANU, la TDRG. Pe mustățile rare și zburlite, de pisoi, rămăsese o dungă de caimac. C. PETRESCU, Î. N 44. Coamele-i erau zburlite, Ș-a lui sprintene copite Săpau urme pe pămînt. ALECSANDRI, P. I 50. ♦ (Despre ființe și despre părți ale corpului lor) Cu părul (sau cu penele) în dezordine. Fața sălbatică, zbîrlită, bărboasă a moșului Careba se ivi într-o ferestruică bătută în cuie. DUMITRIU, N. 185. Între corturile taberei și carele de război, trecură robii cu ochii spăriați, cu capelele goale, zbîrlite și plecate. SADOVEANU, O. VII 16. Niște curci îmbătrînite, Gîrbovite și zburlite Sta sub șură tremurînd. ALECSANDRI, P. I 206. ◊ (În comparații și metafore) Satul de colibe zbîrlite era grămădit dincolo, într-o rîpă. SADOVEANU, O. VII 82. Pari lungi și deși, bătuți pînă la pămînt în mijlocul valului, străjuiau drept și neclintiți, cu vîrfurile lor ascuțite, creasta zburlită a întăriturilor mele. HOGAȘ, M. N. 167. ◊ Expr. Zbîrlit ca un arici v. arici (1). 2. Fig. (Despre oameni) înfuriat, supărat; zborșit, încruntat. Apăru la lumină zburlit de mînie și pufnind indignat pe nări. C. PETRESCU, C. V. 85. – Variantă: zburlit, -ă adj.