ZGÎRCIT, -Ă, zgîrciți, -te, adj. 1. Care face economie exagerată și evită chiar cheltuielile necesare, care strînge cu lăcomie banii și nu dă din al său; avar. Era un om înainte de toate amarnic și zgîrcit. SADOVEANU, E. 120. Cojocarul zgîrcit se bucură în taină că pomelnicul lui... îl ținea mai ieftin decît pe toți ceilalți. GALACTION, O. I 278. Era pestriță la mațe și foarte zgîrcită. CREANGĂ, P. 37. ◊ (Substantivat) Zgîrcitul nici pe el nu se procopsește, nici pe altul nu folosește. La CADE. ♦ Fig. Prea puțin darnic, lipsit de generozitate. Stăpînitorii erau tot mai zgîrciți în recunoașterea de drepturi pentru popor, tot mai darnici în ani de închisoare. PAS. Z. IV 105. ◊ Expr. Zgîrcit la vorbă = care vorbește puțin și cumpătat. Palid, aprinzînd țigară de la țigară, Matei a ascultat cum Mindirigiu, simplu, zgîrcit la vorbă, a povestit faptul. GALAN, B. I 478. 2. (Despre ființe sau despre părți ale corpului lor) Strîns, ghemuit; contractat, crispat. Ne culcarăm unul lîngă altul, în lat; zgîrciți ca niște oameni legați, cum zice romînul, fedeleș, cu capul pe o ghiulea de fier, cu corpul pe alte două. BOLINTINEANU, O. 265. Cît îi ziulica de mare, șăd [la gherghef] cu trupu ghemuit și cu picioarele zgîrcite. ALECSANDRI, T. 937. (Prin analogie) Vîntul de toamnă, rece și umed, țiuie în rămășițele frunzelor zgîrcite, risipite în crăcile copacilor din lunca Vitanului. DELAVRANCEA, T. 165.