ZVÎCNIRE, zvîcniri, s. f. Faptul de a zvîcni; tresărire, bătaie a inimii, a tîmplelor etc. ♦ Mișcare bruscă și involuntară a corpului sau a unei părți a corpului. Generalul îl măsură cu mirare și-cu o zvîcnire nervoasă de mustață. REBREANU, P. S. 93. ♦ Fig. Izbucnire trecătoare, de scurtă durată. În ochii generalului licări o zvîcnire vicleană. VORNIC, P. 124. I-a spus cu o voce schimbată, aspră, tușei Tudora care avea în ochi o zvîcnire de spaimă: «Bine, bine, la treabă!». PAS, Z. I 266. Cîntecul era lung și uniform, cu zvîcniri de pălălaie care se stinge. DAN, U. 173.