ZĂCUT², -Ă, zăcuți, -te, adj. 1. Care a stat mult timp într-un loc; (mai ales despre apă) stătut, bîhlit, clocit. Îl lovește din prag un miros dospit și închis de parfum prost, de săpun, de apă zăcută. C. PETRESCU, Î. II 195. Artistul meu avea odată doi cocoși, pe care-i deprinsese la beție, și încă beție de alcool, fiindcă le dedea boabe și grăunțe zăcute-n rom. CARAGIALE; N. S. 50. ♦ Putred, putrezit. Bată-le focul vreascuri, că zăcute-s. CONTEMPORANUL, VII 490. Frunză moartă, lemn zăcut, Floricelul ce-am avut, în pămînt s-a desfăcut. BELDICEANU, P. 93. 2. Care a fost bolnav de o boală grea, mai ales de vărsat, cu urme de vărsat. Veni doctorul, însoțit de o soră de caritate drăguță și zăcută de vărsat. REBREANU, P. S. 114.