ÎMBUCA, îmbuc, vb. I. 1. Tranz. A mînca (de obicei în pripă ce se nimerește, fără alegere). Dă-i ceva să-mbuce dumnealui, că vine de departe. DUMITRIU, B. F. 18. Se așeză să îmbuce din merindea ce și-o adusese. REBREANU, I 93. Se întoarse pe la prînz și după ce îmbucă ceva și văzu ce-i pe-acasă, luă săculețul și porni la hambare. DUNĂREANU, CH. 72. Să-mbucați ceva la noi și apoi vă-ți tot duce. SANDU-ALDEA, U. P. 43. După ce îmbucă ce bruma se găsi, își luă ziua bună și plecă. POPESCU, B. IV 108. ◊ Absol. Șed minerii la popas Pe sub cetina de brazi Și îmbucă de amiaz. DEȘLIU, M. 46. Unii se mai repezeau pe-acasă, să-și mai vază de vite ori să mai îmbuce, dar se întorceau curînd, parcă le-ar fi fost frică să nu se întîmple ceva în lipsa lor. REBREANU, R. II 17. Nu află alt adăpost spre a îmbuca sau a dormi ziua. ODOBESCU, S. III 17. ♦ Absol. A băga mîncare în gură. Bătut de gînduri, îmbuca rar. POPOVICI-BĂNĂȚEANU, V. M. 34. 2. Tranz. A apuca cu gura, a înghiți. Unde deschise o gură, de să mă îmbuce. ISPIRESCU, L. 14. O zmeoaică-l îmbuca. TEODORESCU, P. P. 441. 3. Tranz. (Cu privire la instrumente de suflat) A duce la gură, a vîrî capătul în gură. Corniștii din fruntea companiilor își îmbucau instrumentele cu încrețiri de bărbii albăstrite de perdaful bricelor. MACEDONSKI, O. III 26. Unchiașul, obosit, nu se sfii a îmbuca bărbătește trîmbița vînătorească. ODOBESCU, S. III 95. 4. Refl. (Despre o piesă tehnică) A intra cu un capăt în altă piesă, tăiată pe măsură, pentru a forma împreună un ansamblu. Aici nu se bătuse un nit cum trebuia, aici nu se îmbucase bine o bucșă. PAS, L. I 72. ♦ A se împreuna, a se îmbina. Niște bolte ogivale ce se îmbucau între ele. ODOBESCU, S. I 442. ◊ Fig. Cîrdurile se amestecară, se îmbucară într-un stol de capete și începură să fugă, înghesuindu-se una într-alta. PREDA, Î. 144.