ÎMPREJMUI, împrejmuiesc, vb. IV. Tranz. A închide un loc de jur împrejur cu gard, cu spini etc.; a îngrădi. E împrejmuită cu ziduri înalte curtea. STANCU, D. 136. Vezi tu departe-n răsărit Aprins lucind ca focul Palatul lor? Împrejmuit Cu zid d-argint e locul. COȘBUC, P. I 66. ♦ Fig. A înconjura, a împresura. Muncitorii sînt împrejmuiți de pretutindeni, și împinși sub lovituri, spre oraș. SAHIA, N. 45.