ÎNCORDARE, încordări, s. f. Faptul de a (se) încorda. 1. Efort de concentrare a forțelor fizice sau intelectuale. Din cîteva încordări ale brațelor lui vînjoase, fu în mijlocul curentului. BART, E. 184. O încordare înaltă a atenției ascute simțirea auzului în singurătatea nopții. GHEREA, ST. CR. II 139. În mișcarea brațelor lor, în toată voiniceasca și puternica încordare... a trupului lor vînjos, au ceva din măreția statuilor antice. VLAHUȚĂ, O. A. 414. ♦ Tensiune. Încordare nervoasă. ▭ Băiatul trecu printr-o stare ciudată de încordare. VORNIC, P. 183. ◊ Loc. adv. Cu încordare = cu intensitate, din toate puterile; febril. A doua zi avea să cunoască ceea ce aștepta cu încordare. VORNIC, P. 158. Toată urbea așteaptă cu încordare să vină rezultatul examenului anual și împărțirea premiilor. CARAGIALE, O. II 187. 2. Strîngere, strînsoare, îmbrățișare. Se desface din încordarea brațelor ei. VLAHUȚĂ, N. 148.