ÎNCĂLECA, încalec, vb. I. 1. Tranz. (Folosit mai ales absol.) A se sui călare (pe cal sau pe alt animal). Dacă poftești să mergi și d-ta, încalecă îndată. ISPIRESCU, L. 9. Genarul încălecă și zbură... în urma fugiților. EMINESCU, N. 15. Încălecînd, se înturnă la palat. NEGRUZZI, S. I 149. Mîndra calu-ncăleca, Spre Muncel vesel pleca. ALECSANDRI, P. P. 49. ◊ Intranz. (Complementul indică un cal sau alt animal) Fata împăratului încălecă apoi pe Galben-de-Soare. ISPIRESCU, L. 22. Hai, încalecă iute pe cal și te du la nuntă. CREANGĂ, P. 170. Încălecați pe cai, pe măgari... și, după zmeu, la goană! ALECSANDRI, T. I 420. (Complementul indică un lucru) Încalec pe copacul doborît și-l curăț de crengi. STANCU, D. 142. Încalecă pe un biet de lemn. ȘEZ. III 192. (Formulă în povestiri) Am încălecat... pe-o șa și-am venit de v-am spus povestea așa. CREANGĂ, P. 34. (Fig.) Mă hotăresc a-mi scutura lenea și a încăleca pe condei. ALECSANDRI, C. 95. ◊ Refl. (Rar) Pe cal s-a încălecat. SEVASTOS, N. 119. ♦ (Cu privire la persoane) A așeza călare. Pe un cal l-încălica, La Brăila-l trimetea. TEODORESCU, P. P. 575. ♦ (Cu privire la cai) A călări. Iapa sură pe care o încăleca un jocheu, a nu știu cărui domn... NEGRUZZI, S. I 42. Purta platoșă ostășească și încăleca un cal negru. BĂLCESCU, O. II 242. 2. Refl. reciproc. A se suprapune (trecînd sau stînd unul peste altul). Norii, jos de tot, se mișcau în palii lungi, încălecîndu-se unii peste alții. D. ZAMFIRESCU, R. 254. Pe sus stînci uriașe, diforme, se încalecă, se-nghesuiesc. VLAHUȚĂ, O. A. III 32. ◊ Fig. Meșterul Roman simți cuvintele încălecîndu-i-se încă din gîtlej. GALAN, Z. R. 87. 3. Tranz. Fig. (Cu privire la oameni) A se face stăpîn, a pune stăpînire pe ceva, a subjuga, a supune. ♦ Intranz. (În expr.) A încăleca pe nevoie = a răzbi, a ieși deasupra unei nevoi. Munceau în dreapta și în stînga, că doar-doar a încăleca pe nevoie. CREANGĂ, P. 140. – Variantă: încălica (COȘBUC, P. II 177, SEVASTOS, N. 169, ALECSANDRI, P. P. 387) vb. I.