ÎNDEMNA, îndemn, vb. I. Tranz. (De obicei urmat de un infinitiv, un conjunctiv ori un substantiv precedat de prep. «la») 1. A îmboldi, a stimula, a da îndemn, a chema la acțiune. Te îndemn însă a scrie memoriul vieții tale. EMINESCU, N. 61. Scopul lui era să îndemne pe artiști și să formeze gustul publicului. GHICA, S. A. 80. Toți... îndemnară pe Mihai ca să țină domnia acestei țări. BĂLCESCU, O. II 270. ♦ A îmbia. Cerul se vedea albastru și ne îndemna afară. C. PETRESCU, S. 65. Susurul apei parcă te îndemna la somn. ISPIRESCU, L. 230. ♦ Refl. A se apuca de ceva (în urma unui imbold), a se hotărî la ceva, a porni sau a începe un lucru, o acțiune. Nu se prea îndemna la lucru. RETEGANUL, P. V 3. Mai pe urmă mi se îndemnă, frate, la rachie și bău tot ce-au avut. ȘEZ. I 276. Tu te-ai îndemnat De m-ai întrebat. TEODORESCU, P. P. 426. ♦ Refl. reciproc. Fig. A se lua la întrecere, a se îmboldi. Apele încep să se smulgă din moliciunea lutului, o undă se îndeamnă cu alta, pînă ce tot rîul se dislocă și pornește la vale. BOGZA, C. O. 160. 2. (Cu privire la animale) A sili să pornească sau să meargă mai repede. Țăranul îndemnă boii și carul porni, scîrțîind, de-a lungul malului nisipos. DUNĂREANU, CH. 99. Cînta, să-ndemne roibul să facă pas mai iute. COȘBUC, P. II 95. Călărețul... își îndeamnă calul inundat de spume. ALECSANDRI, P. III 151. ♦ Intranz. (Regional, ca îmboldire adresată vitelor) A se sili la drum, a înainta trăgînd. Hi! zmeoaicele tatii, îndemnați înainte! CREANGĂ, P. 119.