ÎNGROPA, îngrop, vb. I. Tranz. I. A băga un mort în groapă; a înmormînta. N-au să ne lase să-l îngropăm așa după voința noastră. SAHIA, N. 39. Peste două zile o îngropară cu cinste mare. CREANGĂ, P. 16. În liniștea sării Să mă-ngropați, pe cînd Trec stoluri zburînd, La marginea mării. EMINESCU, O. I 221. ◊ Fig. Coboară vremea ca o apă Nestăvilită-n lunga-i cale, Și fiecare ceas îngroapă Comoara tinereții tale. TOPÎRCEANU, B. 65. Faci rău că nu-nveți pictura... Îngropi talentul, fiule. EMINESCU, N. 97. ◊ Refl. pas. (Rar) P. Rareș... s-a îngropat în... monastirea Probota, zidită de el. NEGRUZZI, S. I 143. ◊ Expr. (Familiar) Să mă îngropi sau să-l îngrop, se spune ca o întărire a celor spuse pentru a părea mai convingător, a face pe ascultător să creadă. Să mă îngropi, sufletul meu, Năică, nu citi... stăi s-o ascult și eu. CARAGIALE, O. I 106. Care? Cel de colo? Să-l îngrop de l-am mai zărit pîn-acu. ALECSANDRI, T. I 355. A îngropa zilele cuiva = a nenoroci pe cineva. Fiică-sa însă plîngea de se sfărma, tot zicînd: Tată și mamă! mă rog nu-mi îngropați zilele. SBIERA, P. 126. II. 1. A băga ceva în pămînt, a acoperi cu pămînt. Prindeți un liliac... și-l îngropați într-un furnicar. ALECSANDRI, T. I 104. ◊ Refl. Am izbutit de m-am îngropat în țărnă, la rădăcina unui păpușoi. CREANGĂ, A. 6. Paloșul mi-l învîrtea... Lîngă Mogoș de cădea Și-n pămînt se îngropa. ALECSANDRI, P. P. 154. ♦ (Cu privire la plante) A acoperi cu pămînt; a trage pămînt la rădăcină, a mușuroi. A îngropat via pentru iarnă. 2. Fig. A înfunda în ceva, a ascunde acoperind bine, de toate părțile. Își îngropă fața în mîini și începu să plîngă. DUMITRIU, N. 109. Îngrop în palme capul. COȘBUC, P. I 60. ◊ Refl. D-nul Gălușcă s-o îngropat în hîrtia cea mînjită cu cerneală. ALECSANDRI, T. 703. ♦ Refl. Fig. A ajunge, a se instala undeva într-un loc retras, izolat, fără legături cu alți oameni. Vidra nu vrea să se îngroape la țară. HASDEU, R. V. 127.