ÎNGĂIMA, îngăim, vb. I. 1. Tranz. A vorbi cu greutate, nedeslușit, încurcat, confuz; a îndruga, a bolborosi. Doctorul mai îngăimă cîteva cuvinte și se grăbi să dispară împreună cu sora de caritate. REBREANU, P. S. 115. A dat să îngaime o întrebare, dar i s-a agățat vorba pe undeva, în piept. POPA, V. 281. Radu își ridica fața, de-abia îngăima cîte-o vorbă de scăpare și iar cădea pe gînduri. VLAHUȚĂ, O. A. 98. ♦ (Poetic) O păsărică îngăima undeva, sfios, o chemare, la care nu răspundea nimenea. ANGHEL, PR. 7. ◊ Absol. O să văz, a îngăimat morarul. SADOVEANU, M. C. 18. ◊ Refl. reciproc. Multe guri acum se-ngaimă, Vălmășag nespus. COȘBUC, P. II 17. 2. Refl. (Regional) A zăbovi, a sta la îndoială, a ezita, a pregeta, a se codi. Costea mult nu se-ngăima, El dulăii toți chema, Un caș dulce dezvălea. ALECSANDRI, P. P. 55. ◊ Fig. Ce straniu se-ngaimă Amurgul pe drum. LESNEA, I. 133. ♦ Tranz. A reține (pe cineva) de la treabă, a zăbovi. Ceilalți... numai îngăimase pe primar cu vorba, dar nici gînd să plece. SP. POPESCU, M. G. 23. – Pronunțat: -găi-. - Formă gramaticală: prez. ind, pers. 3 sg. și pl. îngaimă.