ÎNVINGE, înving, vb. III. 1. Tranz. A înfrînge (în război), a cîștiga o bătălie, un război etc.; a birui, a doborî. Herodot ne arată cu cîtă greutate i-a învins Darius pe geți. IST. R.P.R. 34. Oamenii aceștia sovietici... au fost mai puternici decît cele mai puternice arme ale morții, pe care le-au învins. STANCU, U.R.S.S. 129. Să te învăț eu ce să facem, ca să învingi tu pe mama. EMINESCU, N. 10. ◊ Refl. reciproc. Se luară de se luptară pînă ce se obosiră, dar nici unul pe altul nu s-au putut învinge. RETEGANUL, P. I 73. ♦ (Complementul este un abstract) A nimici, a distruge, a înlătura din cale. Alianța dintre clasa muncitoare și țărănimea muncitoare constituie acea forță capabilă să învingă împotrivirea forțelor sociale aflate pe cale de dispariție, care se opun aplicării în interesul societății a legilor economice. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 326, 3/5. Lupta să-și învingă slăbiciunea. BART, E. 253. ♦ Intranz. A triumfa, a obține victoria. Lenin a arătat că va învinge și-și va menține puterea numai acela care crede în popor. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2727. 2. Intranz. A o scoate la capăt, a răzbi. Nu pot mamă-nvinge c-un om, c-un blăstămat de fecior tînăr. RETEGANUL, P. III 37. 3. Tranz. unipers. (Rar) A-l copleși pe cineva dorința de a..., a se simți îndemnat să... Am fost rea și n-aș fi vrut Să te las, ca altă fată, Să mă strîngi tu sărutată? Dar m-ai întrebat vrodată? Mă-nvingea să te sărut Eu pe tine! Pe-ntrecut. COȘBUC, P. I 51. – Forme gramaticale: perf. s. învinsei, part. învins.