ÎNVOIALĂ, învoieli, s. f. 1. Înțelegere, învoire, convenție, aranjament, pact. Această învoială a oamenilor a se opri de la unele fapte firești și pe altele a le face ca să poată trăi împreună se numește contract social. BĂLCESCU, O. I 355. Știi învoiala care o ai cu stăpînul nostru. ȘEZ. IX 68. ◊ Loc. adv. Prin bună învoială = prin bună înțelegere. ◊ Expr. A face (sau a cădea, a sta la) învoială = a se învoi, a se înțelege, a fi de acord. Am fost silit să stau la învoială cu ea și să-i dau ca bir tot al zecelea din copiii supușilor mei. EMINESCU, N. 7. Să facem între noi o învoială. ODOBESCU, S. III 45. 2. Tîrg, tocmeală; p. ext. angajare, contract. Astăzi se hotărăște simbria și se reînnoiește învoiala cu stăpînul. EMINESCU, N. 141. ◊ (În orînduirea burghezo-moșierească) Învoială (agricolă) = contract agricol cu caracter de exploatare între moșier sau arendaș și țăranii muncitori. N-au cu cine face învoielile, că arendașii de paici sînt morți. DUMITRIU, N. 122. Miron Iuga lăsase baltă la Amara pregătirea învoielilor pentru munca pămînturilor. REBREANU, R. I 255. Învoielile agricole, deși sînt obligațiuni de natură civilă, sînt executate, la nevoie, de către autorități, manu militari (= cu ajutorul armatei), ca și așa-numita, în dreptul penal, «munca silnică». CARAGIALE, O. III 181. 3. (Rar) Permisie, voie, îngăduire.