ÎNȘELA¹, înșel, vb. I. 1. Tranz. (Cu privire la persoane) A induce în eroare, a abuza de buna-credință a cuiva; a amăgi. Toți vor să te înșele... Pentru că ești prea bun. CAMIL PETRESCU, U. N. 37. Cugeta că... mai cu șoalda, mai cu prefăcătorii, să înșele pe Făt-Frumos. ISPIRESCU, L. 109. ◊ Expr. A înșela așteptările (cuiva) = a dezamăgi (pe cineva). ◊ Absol. Înșală la cîntar. ♦ (Subiectul e un abstract) A face să creadă altceva decît e în realitate. Iar mamei, – doamne, cum aș vrea Credința s-o înșele! Să-i spui că m-ai lăsat rănit La Turnu-Măgurele. COȘBUC, P. I 78. Cred că nu mă-nșală memoria. CARAGIALE, O. III 147. Ori părerea mă înșală, ori s-a strica vremea. CREANGĂ, P. 265. Arald! de nu mă-nșală privirea, tu ești mort. EMINESCU, O. I 97. ♦ A falsifica. Apa acestor fierturi e înșelată și prefăcută printr-o fermentație de tărîțe de grîu și mei. SADOVEANU, Z. C. 65. 2. Refl. A cădea în eroare; a greși. De înșelat la numărătoare, nu m-am înșelat. Nu mă înșel niciodată. DUMITRIU, N. 260. Nu m-am înșelat în credința mea. ISPIRESCU, L. 304. Iaca așa se poate înșela omul de multe ori, cînd nici n-a gîndit. CREANGĂ, A. 61. 3. Tranz. A trăda în dragoste, a fi infidel. Bărbatu-meu... nu s-a putut plînge că l-am înșelat. CREANGĂ, P. 4. Foaie verde lemn uscat, Mîndră rău m-a înșelat. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 159.