ÎNȘIRUI, înșirui, vb. IV. Tranz. 1. (Cu privire la mărgele) A înșira. Boabele între ele înseși fiind neatîrnate, sînt numai petrecute și înșiruite pe același fir. CARAGIALE, O. III 220. ♦ (Cu privire la alte lucruri) A așeza în șir. Frusinica înșirui semănătorile, trase de cîte patru cai, pe drumul din capătul ogoarelor. MIHALE, O. 442. ◊ Refl. Broboane de sudoare rece i se înșiruiau pe frunte. DUMITRIU, B. F. 159. Erau mulți și n-ar fi încăput în odăile care se înșiruiau, dînd din una în alta. PAS, Z. I 175. ♦ (Cu privire la unități militare) A așeza în ordine de marș sau de bătaie. Pornirăm amîndoi pe jos spre casa clucerului, la care, în urma noastră, ceaușul de slujitori înșiruia oameni de jur împrejur. GHICA, S. A. 51. Acela voinic, Noi că l-am văzut În gura rîului Oști înșiruind, Cai buni împărțind. PĂSCULESCU, L. P. 62. ◊ Refl. Oștirea că mi-i gonea, După ei se-nșiruia Și de loc mi-i ajungea. ȘEZ. VIII 166. 2. A expune pe rînd, a enumera. Nu ne face cinste să înșiruim pricinile pentru care... GOLESCU, Î. 87. 3. (Învechit) A înconjura, a îngrădi. Toată fața zidului despre curte înșiruită cu un lanț de fier. GOLESCU, Î. 47.