ȘFICHI², șfichiuri, s. n. 1. Vîrful biciului, lăsat neîmpletit; pleasna. A rîs și Dumitru, mîngîind șfichiul harapnicului. SADOVEANU, P. S. 82. Zveltul bici cu șfichiul lui sonor de mătase. vestise cetățenii pașnicului oraș că le-a sosit un nou emul al lui Hipocrat. ANGHEl, PR. 88. Moș Nichifor avea o biciușcă de cele de cînepă, împletită de mîna lui, și cu șfichiul de mătasă, cu care pocnea de-ți lua, auzul. CREANGĂ, P, 107. ◊ (în contexte figurate) Prinse a alerga, ca mînat de un bici nevăzut, cu șfichi de foc. SADOVEANU, O. VII 363. Atinge-ți caii cu alga ta cu șfichi de spumă, O, tu crăiasa fantaziei. ANGHEL-IOSIF, C. M. II 7. 2. Lovitură dată cu pleasna biciului. A dat un șfichi calului. Fig. Intra în cabina de baie, își biciuia grăsimea sub asprele șfichiuri de duș. C. PETRESCU, C. V. 142. ♦ Fig. Vorbă răutăcioasă care ustură; înțepătură. După multe șfichiuri ce-a primit moș Luca de la unii-alții... am ajuns într-un tîrziu, noaptea, în cieriul Socolei. CREANGĂ, A. 128. ◊ Expr. A lua în șfichi = a înțepa cu vorba, a ironiza. Cei cu sacii în căruțe luau uneori în șfichi pe morar. SADOVEANU, M. C. 126. 3. Mănunchi de fire de păr, (în special) vîrful mustății. Își băgă, pînă a nu intra, căciula în sîn... și-și petrecu degetele... pe sub șfichiurile albe ale musteților. MIRONESCU, S. A. 31. Gazda mea avea musteți... și, cînd zic aceasta, înțeleg două șfichiuri de păr sure și lungi. HOGAȘ, M. N. 79. ♦ Extremitate ascuțită, capăt, vîrf al unui obiect. [Pescarul] se încovoaie... ca să ajungă cu șfichiul muștei pînă în alinătura de sub malul de dincolo. SADOVEANU, V. F. 67. ◊ Fig. Ceaunele cu păcură întind șfichiuri de aur, fumegă. SADOVEANU, O. I 201. Hora zburda în cerc larg, se întindea ca un șarpe, atingea cu șfichiuri alintătoare cînd pe femeile de pe margini, cînd pe bărbații din bătătura cîrciumii. REBREANU, R. I 128.