ȚEAVĂ, țevi, s. f. Piesă de metal, de os, de ebonită, cauciuc, sticlă, lemn etc. în formă de cilindru gol, cu lungimea mult mai mare decît dimensiunile secțiunii, avînd diferite întrebuințări. V. burlan, canal, conductă, tub, furtun. Gazul metan se transportă cu ajutorul conductelor și țevilor. ▭ Omul, vîrît între două rînduri de țevi, începuse să taie ceva. C. PETRESCU, C. V. 139. Dracii cari vor ținea țeava pipei în gură cînd vor fuma să zică... RETEGANUL, P. II 67. ◊ Țeavă de eșapament v. eșapament. ♦ Cilindru de oțel al unei arme de foc prin care trece proiectilul aruncat de explozia pulberii. Se uită pe țevi dacă sînt unse. DUMITRIU, N. 186. Desprinse cu luare-aminte din cui pușca scurtă cu două țevi. SADOVEANU, B. 102. ♦ Tub de lemn (de soc sau de trestie) pe care se deapănă (de obicei cu ajutorul sucalei) firele și care se introduce în suveică. Mai încet, Hera. Dai peste țeavă... Și tu, Lisandra, bate mai domol... Na! iar ai încurcat firele. DELAVRANCEA, A. 2. Țevi de făcut la sucală. CREANGĂ, A. 62. – Pl. și: (învechit și regional) țeve (ISPIRESCU, L. 38). – Variantă: țevie (ALECSANDRI, P. A. 144, ȘEZ. IV 122) s. f.