încrucișare sf [At: IONESCU-MUSCEL, ȚES. 46 / Pl: ~șări / E: încrucișa] 1 Așezare în formă de cruce Si: încrucișat¹ (1). 2 Punere a brațelor în formă de cruce pe piept Si: încrucișat¹ (2). 3 Ședere cu picioarele încrucișate Si: încrucișat¹ (3). 4-5 Rămânere în inactivitate (în semn de protest) Si: încrucișat¹ (4-5). 6 Atitudine de indiferență Si: încrucișat¹ (6). 7 Începere a unei lupte Si: încrucișat¹ (7). 8 Privire plină de răutate Si: încrucișat¹ (8). 9 Strabism convergent Si: încrucișat¹ (9). 10 Schimbare de priviri între două persoane Si: încrucișat¹ (10). 11 Întâlnire a două persoane venind din direcții opuse Si: încrucișat¹ (11). 12 Intersectare a drumurilor Si: încrucișat¹ (12). 13 (Fig) Contracarare a unei acțiuni Si: încrucișat¹ (13). 14 Împerechere a diferite soiuri de plante sau specii de animale pentru a obține urmași cu însușiri superioare Si: încrucișat¹ (14). 15 (Înv; fig) Amestec. 16 (Înv) Schițare a semnului crucii Si: încrucișat¹ (16). 17 Înlemnire de uimire Si: încrucișat¹ (17). 18 (Frr) Navigare în larg pentru supravegherea liniilor maritime de comunicație Si: încrucișat¹ (18). 19 (Pgn) Navigare. 20 (Lin) Contact prelungit între două limbi care se influențează reciproc.

ÎNCRUCIȘARE, încrucișări, s. f. Acțiunea de a (se) încrucișa și rezultatul ei. 1. Așezare, împreunare, îmbinare crucișă a mai multor lucruri. Încrucișarea fiarelor. ▭ Lanul de orz se împlinise și cu greu i se mai putea deosebi încrucișarea rîndurilor. MIHALE, O. 454. ♦ Locul unde se încrucișează două drumuri, linii etc.; întretăiere. Roțile pocneau tot mai des peste încrucișări, treceau de pe o linie pe alta cu o siguranță mașinală. REBREANU, R. I 13. Ai observat încrucișarea ulițelor în mijlocul satului? id. ib. 75. 2. (Biol.) Împreunare, împerechere (de obicei artificială) de animale sau de plante (cu scopul ameliorării rasei). Pentru obținerea unei producții mai mari de carne și grăsime se va aplica pe o scară largă metoda încrucișării artificiale. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2859. Oamenii își făceau vizite și își admirau, unii altora, micile făpturi întraripate. Făceau între ei schimburi. Își împrumutau porumbița pentru încrucișare. PAS, Z. I 129. 3. (Lingv.) Schimbarea formei unui cuvînt sau a structurii unei expresii, în urma confuziei create cu un cuvînt sau cu o expresie asemănătoare (ca formă sau ca sens); contaminare. Construcția «haine de gata» e rezultatul încrucișării între «haine gata» și «haine de comandă». ♦ Influențare reciprocă a două limbi aflate în contact îndelungat și de pe urma căreia una din limbi iese de obicei învingătoare, impunîndu-se în dauna celeilalte, care dispare treptat. Încrucișarea nu dă o nouă, o a treia limbă, ci menține una dintre limbi, menține structura ei gramaticală și fondul ei principal de cuvinte și îi dă posibilitatea să se dezvolte potrivit legilor ei interne de dezvoltare. STALIN, PROBL. LINGV. 27. I. V. Stalin a arătat că din încrucișările cu alte limbi, vocabularul limbii ruse nu a slăbit, ci s-a întărit întotdeauna. MACREA, F. 18.

încrucișare s. f., g.-d. art. încrucișării; pl. încrucișări

încrucișare s. f., g.-d. art. încrucișării; pl. încrucișări

încrucișare s. f., g.-d. art. încrucișării; pl. încrucișări

încrucișare, pl. încrucișări

ÎNCRUCIȘARE s. 1. v. întretăiere. 2. (concr.) v. răspântie. 3. v. corcire.

ÎNCRUCIȘARE s. 1. interferență, intersectare, întretăiere. (~ de linii.) 2. (concr.) intersecție, întretăiere, răscruce, răspîntie, (pop.) cruce, furca-drumului. (La ~ unui drum.) 3. amestecare, corcire. (~ unor rase de animale.)

încrucișare 1. Inversare de scurtă durată a registrului (1) vocilor (2) apropiate [ex. linia melodică a sopranului (2) trece dedesubtul celei a alto(5)-ului sau a celei a basului (III, 1) urcă deasupra liniei melodice a tenorului (2)]. 2. Execuția la un instr. cu claviatură*, cu mâna stângă peste mâna dreaptă, într-un registru mai înalt decât cel obișnuit (indicație abrev., s. m.) sau invers, cu mâna dreaptă peste mâna stângă, într-un registru mai jos (indicație abrev. d. m.). 3. Dispunerea coardelor* (ex. la pianină), pentru a permite amplasarea lor pe o lungime mai mare într-un spațiu restrâns.

ÎNCRUCIȘARE s. f. (< încrucișa < în + cruciș + -a): proces îndelungat de contact activ, de amestec, între două limbi, care se termină de obicei prin victoria uneia dintre ele și dispariția treptată a celeilalte, cu asimilarea unor elemente de vocabular din limba învinsă de către limba învingătoare. Limba română este un rezultat al î. dintre limba latină (care a ieșit învingătoare) cu limba geto-dacă (traco-dacă) ce, deși învinsă, a lăsat în vocabularul latinei orientale din Dacia un anumit număr de termeni.

ÎNCRUCIȘÁRE (< încrucișa) s. f. Loc de întretăiere a două sau a mai multor căi de comunicație, a două sau a mai multor conducte etc.; intersecție. ◊ (TEHN.) Inimă de î. = element al unui schimbător de cale situat la intersecția a două șine, având rolul de ghidare a materialului rulant pe linie directă sau abătută.