apucătură sf [At: MUSTE, ap. LET. III, 26/2 / Pl: ~ri / E: apuca + -(ă)tură] 1 Prindere cu mâna. 2 (Înv) Însușire a unui lucru care nu-i aparține. 3 (Înv) Răpire. 4 (Înv) Jaf. 5 (Trs; rar) Avere. 6 (Trs; șîs) Om cu ~ Om bogat. 7 (Pop) Îndemânare. 8 (Pop; lpl) Înclinație. 9 (Pop; lpl) Maniere. 10 (Prt; lpl) Tertipuri. 11 (Pop) Boală acută. 12 (Pop) Durere de stomac. 13 (Îvp) Intoxicație (cu mercur).

APUCĂTURĂ (pl. -turi) sf. 1 Cuprindere cu mîna: le-a luat pe toate dintr’o singură ~ ¶ 2 Luare cu sila, jefuire, răpire: trăește din jafuri, din apucături, din înșelări (JIP.) ¶ 3 🩺 pop. Dureri, colici; Îl spăla De apucături, De întîlnituri (TOC.) ¶ 4 Mold. (HASD.) 🩺 pop. Boală venită din argint-viu descîntat dat în vre-o băutură ¶ 5 pl. Obiceiuri, deprinderi, fel de a se purta: nu mă împac de loc cu apucăturile lui; nu-l lăsa să se joace... cu băieți de seama lui, ca să nu ia apucături rele (VLAH.) ¶ 6 Aplecare, predispozițiune: are apucături de artist [apuca].

APUCĂTURĂ, apucături, s. f. 1. Cuprindere cu mîna. A luat totul dintr-o singură apucătură. 2. Fig. (Mai ales la pl.) Deprindere, obicei (mai cu seamă rău); fel de a se purta; manieră. Luase, întru toate, apucăturile profesorului său. SLAVICI, O. I 93. Să-i zici Păsări-Lăți-Lungilă, mi se pare... mai potrivit cu năravul și apucăturile lui. CREANGĂ, P. 245. Are niște apucături de stăpînă care mă strîng de gît. ALECSANDRI, T. I 339.

APUCĂTURĂ, apucături, s. f. 1. Cuprindere cu mîna. Smuls dintr-o singură apucătură. 2. Fig. Fel de a se purta; deprindere, obicei (rău). – Din apuca + suf. -(ă)tură.

APUCĂTURĂ ~i f. 1) Cuprindere cu mâna. 2) fig. Deprindere rea. /a (se) apuca + suf. ~ătură

apucătură f. 1. luare în mână; 2. fig. purtare, chip de a fi: apucături bune, rele; 3. pop. cârcei, dureri spasmodice: suferă de apucătură.

apucătúră f., pl. ĭ. Mod de a apuca, prindere cu mîna: l-a trîntit dintr’o singură apucătură. Apucat, o boală, maĭ ales de copiĭ, caracterizată pin somn, spazmurĭ și convulsiunĭ. Fig. (maĭ ales la pl.). Obiceĭ, purtare care denotă caracteru, maĭ ales caracteru răŭ: apucăturĭ de hoț.

apucătură s. f., g.-d. art. apucăturii; pl. apucături

apucătură s. f., g.-d. art. apucăturii; pl. apucături

apucătură s. f., g.-d. art. apucăturii; pl. apucături

APUCĂTURĂ s. v. abilitate, avere, avut, avuție, bogăție, bun, colică, crampă, destoinicie, dexteritate, dibăcie, ingeniozitate, iscusință, isteție, istețime, îndemânare, mijloace, pricepere, situație, spasm, stare, știință, talent, ușurință.

APUCĂTURĂ s. (mai ales la pl.) 1. v. comportare. 2. v. tabiet. 3. v. fire.

APUCĂTURĂ s. 1. (mai ales la pl.) comportament, comportare, conduită, deprindere, maniere (pl.), moravuri (pl.), năravuri (pl.), obiceiuri (pl.), purtare, (pop.) modă, (Transilv.) pont, (înv.) duh, (turcism înv.) talîm. (Ce sînt ~ile astea?) 2. (mai ales la pl.) deprindere, obicei, obișnuință, tabiet, (înv.) taifet. (Are ~ile lui zilnice.) 3. deprindere, fire, nărav, obicei, obișnuință, (Ban.) ogod.(I-am aflat ~.)

apucătură s. v. ABILITATE. AVERE. AVUT. AVUȚIE. BOGĂȚIE. BUN. COLICĂ. CRAMPĂ. DESTOINICIE. DEXTERITATE. DIBĂCIE. INGENIOZITATE. ISCUSINȚĂ. ISTEȚIE. ISTEȚIME. ÎNDEMÎNARE. MIJLOACE. PRICEPERE. SITUAȚIE. SPASM. STARE. ȘTIINȚĂ. TALENT. UȘURINȚĂ.