BIRUI, biruiesc, vb. IV. Tranz. 1. A învinge, a înfrânge, a bate (un dușman, un adversar etc.). ♦ Fig. (A-și) înfrâna, a(-și) stăpâni un sentiment, o pasiune etc. ♦ Fig. A fi stăpânit, copleșit de un sentiment, de o emoție etc. 2. (Pop., mai ales în construcții negative) A fi în stare, a putea, a ajunge (să...). [Prez. ind. și: birui] – Din magh. birni.

birui [At: CORESI, EV. 21/29 / Pzi: ~iesc / E: mg birni] 1 vt (C. indică un dușman, un adversar, un viciu etc.) A învinge. 2 vr (Fig) A-și înfrânge patimile. 3 vt A fi copleșit. 4 vt (C. e o greutate fizică) A putea duce. 5 vr (Înv; Trs; mgm) A se ridica. 6 vt A izbuti. 7 vt A rezolva. 8 vt (C. e o durere, un necaz etc.) A răbda. 9 vta (înv; c. e un ținut, o țară) A stăpâni. 10 vr (Înv) A se supune (cuiva). 11 vtr (Șîe) A se ~ bine A fi bogat. 12 vr (Ban) A-și măsura puterile.

birui vb. IV. 1 tr. (compl. indică dușmani, adversari etc.) A învinge, a înfrînge, a bate; a ieși biruitor. Rădică oștii asupra lui Baiazit și-l birui (MOXA). ◊ Poet. Soarele biruise cu desăvîrșire, risipind negurile și umplînd de strălucire tăpșanul Timișului (SADOV.). 2 tr. Fig. (compl. indică sentimente, pasiuni, manifestări etc.) A(-și) înfrîna, a(-și) stăpîni. Biruie-ți durerea (RUSSO). 3 tr. Fig. A fi stăpînit, copleșit de un sentiment, de o emoție etc. Era gata să-l biruie ciuda, dar se stăpîni (DUMITR.). 4 intr. (pop.; mai ales în constr. neg.) A fi în stare, a putea, a ajunge (să...); a face față. Petre nu biruia cu răspunsurile (REBR.). 5 tr. (compl. indică ținuturi, țări) A stăpîni, a domni. 6 tr. (pop.) A îndupleca. Fie-sa îl birui cu rugăciunile (ISP.). 7 tr., refl. A avea bogății, a fi avut. ◊ Expr. A se birui bine = a fi bogat. 8 refl. (reg.) A-și măsura puterile. Turcule, bolîndule, Dar... ai de gînd să te lovești, Cu noi să te biruiești? (POP.) • prez.ind. birui, -iesc. /<magh. bír.

BIRUI (-uesc, -uiu) vb. tr. 1 🎖️ A bate pe vrăjmași, a învinge, a dovedi; a se da biruit, a se da, a se declara bătut, învins ¶ 2 A putea isprăvi, a răzbi, a da de căpătîiu: cu ajutorul lui Dumnezeu, birui și aceste greutăți mari (ISP.); cine birue să spună toate cîte au fost (RET.) ¶ 3 A copleși, a covîrși, a doborî, a răpune: l-au biruit necazurile (BR.-VN.); a biruit-o plînsul (CAR.); Somnu-l birue, adoarme (VLAH.) ¶ 4 fig. A stăpîni, a înfrîna [ung. birui].

BIRUI, birui, vb. IV. Tranz. 1. A învinge, a înfrânge, a bate (un dușman, un adversar etc.) ♦ Fig. A(-și) înfrâna, a(-și) stăpâni un sentiment, o pasiune etc. ♦ Fig. A fi stăpânit, copleșit de un sentiment, de o emoție etc. 2. (Pop., mai ales în construcții negative) A fi în stare, a putea, a ajunge (să...). – Din magh. birni.

BIRUI, birui, vb. IV. Tranz. (Folosit și absolut) 1. A învinge, a înfrînge, a supune (un dușman); a ieși biruitor. Conjurații... au hotărît ca lovitura să fie dată la Oteteleșanca. Aceasta... nu s-a împotrivit, căci era întru totul alături de tabăra care avea să biruie. PAS, L. I 112. ◊ (Poetic) Soarele biruise cu desăvîrșire, risipind negurile și umplînd de strălucire tăpșanul Timișului. SADOVEANU, F. J. 334. În sfîrșit, din lupta oarbă Ziua biruie senină; Se desfășură Toledo Ca o falnică grădină. IOSIF, T. 78. ◊ Loc. adj. De nebiruit = care nu poate fi învins, invincibil. Marșul tinereții de nebiruit urca, s-apropia tot mai mult de inima satului. CAMILAR, N. 223. ♦ Fig. (Cu privire la sentimente, pasiuni etc.) A înfrîna, a stăpîni. Luasem năravul, pe care nu mi-l puteam birui, de a mă refugia la baltă. SADOVEANU, N. F. 52. Biruie-ți durerea. RUSSO, S. 148. ♦ A îndupleca. Fie-sa îl birui cu rugăciunile. ISPIRESCU, L. 15. ♦ Fig. (Subiectul este o emoție, un sentiment etc.; cu primire la oameni) A copleși. Era gata să-l biruie ciuda, dar se stăpîni. DUMITRIU, B. F. 66. Mai pe urmă au fost biruit de fire și au ațipit puțin. SBIERA, P. 60. 2. (Construit cu o completivă directă) A fi în stare, a putea, a izbuti, a răzbi, a ajunge (să... ). [Lui Grigore Mîndrea] casa i-a rămas urzită numai din lemne și n-a mai biruit s-o isprăvească. SADOVEANU, M. C. 70. Cine biruie să spună toate cîte-au fost? RETEGANUL, P. I 63. ♦ Intranz. (Transilv., urmat de determinări introduse prin prep. «cu») A ieși la liman, a o scoate la capăt; a prididi. Petre nu biruia cu răspunsurile. REBREANU, R. I 137. – Prez. ind. și: biruiesc (CAMILAR, N. I 313).

BIRUI, birui, vb. IV. Tranz. 1. A învinge, a înfrînge (un dușman, un adversar etc.). ♦ Fig. A(-și) înfrîna, a(-și) stăpîni un sentiment, o pasiune etc. ♦ Fig. (Despre sentimente, emoții etc.) A-l copleși. 2. A fi în stare, a putea, a ajunge (să...). Cine biruie să spună toate cîte-au fost? (RETEGANUL). – Magh. birni.

A BIRUI birui tranz. 1) (dușmani, adversari etc.) A înfrânge într-o luptă sau într-o întrecere; a bate; a învinge. 2) rar (acțiune greu de realizat) A duce la bun sfârșit; a scoate la capăt; a isprăvi; a termina; a sfârși; a încheia. 3) fig. (stări, sentimente) A face să nu se manifeste; a învinge. ~ frica. [Sil. -ru-i] /<ung. birni

biruì v. 1. a învinge, a bate pe dușmani; 2. a covârși, a da de căpătâiu: e lucru prea mult și nu-l poate birui; 3. a înfrâna: cel ce știe să-și birue lăcomia OD. [Ung. BIRNI, a putea, a fi în stare].

biruĭ și -ĭésc v. tr. (ung. birni, a guverna, a poseda). Înving. Fig. Termin în fine: a birui o lucrare. Vechĭ. Stăpînesc, oblăduĭesc.

!birui (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. birui/biruiesc, 3 sg. biruie/biruiește, imperf. 1 biruiam; conj. prez. 1 sg. să birui/să biruiesc, 3 să biruie/să biruiască

birui (a ~) vb., ind. prez. 3 sg. biruiește / biruie, imperf. 3 sg. biruia; conj. prez. 3 să biruiască / să biruie

birui vb., ind. și conj. prez. 3 sg. și pl. biruie, imperf. 3 sg. biruia

birui (ind. prez. 1 sg. birui, 3 sg. și pl. biruie)

biruesc, -uiască 3 conj., -uiam 1 imp.

BIRUI vb. 1. a bate, a înfrânge, a întrece, a învinge, (pop.) a dovedi, a prididi, a rămâne, a răpune, a răzbi, a supăra, (înv. și reg.) a supune, (înv.) a dobândi, a frânge, a pobedi, a răzbate, a sparge, a tâmpi, a vinci. (Îi ~ pe dușmani) 2. v. izbândi. 3. v. depăși. 4. v. stăpâni. 5. v. răzbi.

BIRUI vb. v. cârmui, conduce, dirigui, domni, guverna, stăpâni.

BIRUI vb. 1. a bate, a înfrînge, a întrece, a învinge, (pop.) a dovedi, a prididi, a rămîne, a răpune, a răzbi, a supăra, (înv. și reg.) a supune, (înv.) a dobîndi, a frînge, a pobedi, a răzbate, a sparge, a tîmpi, a vinci. (Îi ~ pe dușmani.) 2. a bate, a cîștiga, a izbîndi, a învinge, (înv.) a vinci. (A ~ în luptă.) 3. a depăși, a înfrînge, a învinge, a răzbi, (livr.) a surmonta. (A ~ toate dificultățile.) 4. a(-și) înfrîna, a(-și) înfrînge, a(-și) învinge, a(-și) stăpîni, (pop. și fam.) a(-și) struni. (Și-a ~ emoția.) 5. a(-l) ajunge, a(-l) copleși, a(-l) covîrși, a(-l) cuprinde, a(-l) înfrînge, a(-l) învinge, a(-l) podidi, a(-l) prinde, a(-l) răzbi, a(-l) toropi, (înv.) a(-l) preacovîrși, (fig.) a(-l) doborî, a(-l) lovi. (L-a ~ somnul.)

birui vb. v. CÎRMUI. CONDUCE. DIRIGUI. DOMNI. GUVERNA. STĂPÎNI.

A birui ≠ a pierde

birui (biruiesc, biruit), vb. – 1. A fi mai puternic ca cineva. – 2. A învinge, a supune. – 3. (Înv.) A domina, a guverna, a avea autoritate. – Var. (înv.) birțui. Mag. birni „a poseda” (DAR). – Der. biruită, s. f. (înv., victorie); biruitor, adj. (stăpîn, suveran, învingător); biruință, s. f. (victorie).

birui, biruiesc, v.t. (sens arhaic) A poseda, a deține (sec. XVIII) (Ardelean, 2015). – Din magh. birni „a guverna, a poseda” (DER, DAR, MDA).

NON, NISI PARENDO, VINCITUR (lat.) nu o birui, dacă nu i te supui – Fr. Bacon, „Novum Organum”, aphorism, 129. În variantă engleză: „Nature, to be commanded, must be obeyed” („Trebuie să te supui naturii că să-i poți porunci”). Omul nu poate determina natura să-i servească interesele decât cunoscând și respectând legile ei.

Labor omnia vincit improbus (lat. „Munca stăruitoare biruie toate”) Vergiliu, Georgice (I, 144-145) – text devenit un răspîndit adagiu încă din epoca romană. Marele poet povestește în versuri cum omul, de la unealta primitivă, a ajuns la feluritele meșteșuguri. Cugetarea lui Vergiliu este citată (de obicei în original) ca un îndemn la sîrguință și perseverență. A figurat ca moto și pe manuale didactice. LIT.