bunețe sf [At: PALIA (1582), ap. GCR 538/10 / V: ~eață, ~ță / E: bun + -ețe] 1 (Reg) Bunătate (1). 2 (Reg) Binețe.

bunețe s.f. (reg.) Bunătate. • pl. -eți. /bun + -ețe.

❍BUNEȚE, -EȚĂ sf. Tr.-Carp. Bunătate: arete-se ei cît de blînzi sau cu bunețe (SB.); pe toți îi întrecea, atît în istețime cît și după buneța lucrului (RET.) [bun].

BUNEȚE, buneți, s. f. (Reg.) Bunătate. – Din bun⁴ + suf. -ețe.

BUNEȚE s.f. (Ban., Trans. SV) Bunătate. Ceartă și tare înfruntă nebuniia acelora carii nu caută, nu cinstescu muiarea pre înțelepciune, pre smerenie, pre buneațe. SA, 75^v. Bunècé. Bonitas. AC, 331. Au făcut puternică buneța ta. CAT. B, 58. Etimologie: bun + suf. -ețe. Cf. lască. feminin

buneță sf vz bunețe

binețe s.f. pl. Expr. (pop.) A(-și) da (sau a-și face) binețe = a (se) saluta. Și-au dat binețe și-au tăcut (COȘB.). După ce-și făcură binețele cuvenite... înaintară spre scările casei (CR.). ◊ Poet. Lanurile-mi dau binețe (LESN.). • /de la bine ați [venit].

binețe pl. Tr. salutări: făcură binețele cuvenite. [Lit. bunătăți (cf. Tr. și bunețe), în sens de amabilități].

bunețe (reg.) s. f., art. bunețea, g.-d. art. buneții; pl. buneți

bunețe (reg.) s. f., art. bunețea, g.-d. art. buneții; pl. buneți

bunețe s. f., art. bunețea, g.-d. art. buneții; pl. buneți

bunețe s. f., pl. buneți (bunețe)

BUNEȚE s. v. blândețe, bunătate.

bunețe s. v. BLÎNDEȚE. BUNĂTATE.