BLÂNDEȚE s. f. Însușirea omului blând; purtare, vorbă de om blând. – Blând + suf. -ețe.

blândețe sf [At: COD. VOR. 58 / V: (Mol) -ță, (înv) -eațe / Pl: (rar) -ți, (îvp) -eațe / E: blând + -ețe] 1 Purtare de om blând. 2 (D. animale) Calm în prezența omului. 3 (Fig) Atmosferă plăcută. 4 (Îe) Cu duhul -ții (sau -lor) Cu grijă și calm.

BLÂNDEȚE s. f. Însușirea omului blând; purtare de om blând. – Blând + suf. -ețe.

BLÂNDEȚE f. 1) Caracter blând. 2) Atitudine de om blând. [Art. blândețea; G.-D. blândeții] /<lat. blandities

blândețe f. calitatea celui blând. [Lat. BLANDITIES].

blândeațe sf vz blândețe

blândeță sf vz blândețe

blîndeță s.f. v. blîndețe.

blîndețe s.f. 1 Însușirea omului blînd; purtare de om blînd. O babă întîmpină pe fată cu blîndeță (ISP.). ◊ Loc.adj. Cu duhul blîndeții (sau blîndețelor) = cu grijă și calm. 2 Concr. Persoană blîndă. Este o blîndețe de om. ◊ Poet. Mezina era o blîndeță bălaie, subțire ca o trestie (SADOV.). • pl. -ți, (înv.) -țe. și (pop.) blîndeță s.f. /blînd + -ețe.

BLÎNDEȚE sf. Fire blîndă; purtare blîndă: celui ce-ți va vorbi ție cu asprime tu răspunde-i cu ~ (PANN); cu duhul blîndeții, cu bunătate, cu vorbe bune [lat. blandities].

BLÎNDEȚĂ s. f. v. blîndețe.

BLÎNDEȚE, (rar) blîndețe, s. f. (Și în forma blîndeță; în opoziție cu asprime) Calitatea de a fi blînd; purtare, vorbă blîndă, de om blînd. Se dusese pomina de blîndețele lui, pentru care și poporul îl numi Pătrașcu-vodă cel bun. ISPIRESCU, M. V. 3. O babă întîmpină pe fată cu blîndeță. CREANGĂ, P. 288. Ochii ei, de o întunecată blîndeță, aveau numai pentru el grijă și înțelegere. EMINESCU, N. 40. ◊ Loc. adv. (De obicei batjocoritor, la adresa celor ipocriți) Cu duhul blîndeței (sau, mai rar, blîndețelor) v. duh. ♦ (Concretizat, poetic) Persoană blajină. Mezina era o blîndeță bălaie, subțire ca o trestie. SADOVEANU, P. M. 238. – Variantă: blîndeță s. f.

BLÎNDEȚE s. f. Însușirea de a fi blînd; purtare, vorbă de om blînd. – Din blînd + suf. -ețe.

blîndéță (est) și -éțe (vest) f., pl. ețĭ (d. blînd). Calitatea de a fi blînd: a vorbi, a te apropia cu blîndeță.

blândețe s. f., art. blândețea, g.-d. art. blândeții

blândețe s. f., art. blândețea, g.-d. art. blândeții

blândețe s. f., art. blândețea, g.-d. art. blândeții

blândețe, -țea a.

blîndețe

BLÂNDEȚE s. bunătate, (livr.) mansuetudine, (rar) blajinătate, (reg.) bunețe. (Om de o mare ~.)

Blândețe ≠ cruzime, ferocitate, răutate

BLÎNDEȚE s. bunătate, (livr.) mansuetudine, (rar) blajinătate, (reg.) bunețe. (Om de o mare ~.)

CONSILIO MELIUS VINCES QUAM IRACUNDIA (lat.) mai mult câștigi prin blândețe decât prin mânie – Publius Syrus, „Sententiae”, 129.