18 definiții pentru bunăvoință

din care

Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

BUNĂVOINȚĂ s. f. 1. Purtare sau atitudine binevoitoare față de cineva; îngăduință. 2. Tragere de inimă; râvnă, zel, sârg. [Gen. -dat.: bunăvoinței] – Bună + voință (după lat. benevolentia).

bunăvoință sf [At: DA / E: bună + voință] 1 Atitudine binevoitoare față de cineva Si: (îvr) bunătămare (1). 2 Tragere de inimă.

bunăvoință s.f. 1 Purtare sau atitudine binevoitoare față de cineva; îngăduință, (înv.) benevolență. Protector, l-a asigurat de bunăvoința lui oricînd (CA. PETR.). 2 Tragere de inimă (pentru a face ceva); rîvnă, zel, sîrg. Lucrează cu multă bunăvoință. • g.-d. -ei. /bună + voință, după lat. benevolentia, -ae.

BUNĂVOINȚĂ (cu art. bunăvoința sau bună-voință) sf. Bunătate arătată față de cineva, purtare binevoitoare către cineva, îngăduință: fură ascultați cu multă ~ (BĂLC.); cucoana... cu toată buna-voință ce avea se lehămetește... de (CRG.) [bună + voință].

BUNĂVOINȚĂ s. f. 1. Purtare sau atitudine binevoitoare față de cineva; îngăduință. 2. Tragere de inimă; râvnă, zel, sârg. [Gen.-dat.: bunăvoinței] – Bună + voință (după lat. benevolentia).

BUNĂVOINȚĂ s. f. 1. Purtare sau atitudine binevoitoare (față de cineva); îngăduință. Cu toată bunăvoința ce avea, se lehămetește și de binefacere și de tot. CREANGĂ P. 332. Solii... fură ascultați cu multă bunăvoință. BĂLCESCU, O. II 271. 2. Tragere de inimă (pentru a face ceva). Tovarășul acesta lucrează cu multă bunăvoință. – Forme gramaticale: art. bunăvoința, gen.-dat. bunăvoinței și (mai rar) bunei-voințe.

BUNĂVOINȚĂ s. f. 1. Purtare sau atitudine binevoitoare; îngăduință. 2. Tragere de inimă (pentru a face ceva); rîvnă, zel, sîrg. [Gen.-dat.: bunăvoinței] – Din bună + voință (după lat. benevolentia).

BUNĂVOINȚĂ f. 1) Atitudine binevoitoare (față de cineva); dispoziție favorabilă; îngăduință. 2) rar Străduință deosebită; râvnă; zel. [G.-D. bunăvoinței] /bună + voință

bunăvoínță, bună-voínță saŭ búnă voínță f. Dispozițiune favorabilă față de cineva saŭ de ceva: grație bunăvoințeĭ luĭ saŭ buneĭ luĭ voințe.

binevoință sf vz bunăvoință

bunavoință f. dispozițiune favorabilă pentru cineva.

Dicționare morfologice

Indică formele flexionare ale cuvintelor (conjugări, declinări).

bunăvoință (atitudine binevoitoare) s. f., art. bunăvoința, g.-d. art. bunăvoinței

bunăvoință (atitudine binevoitoare) s. f., art. bunăvoința, g.-d. art. bunăvoinței

bunăvoință s. f., art. bunăvoința, g.-d. art. bunăvoinței

bunăvoință, gen. bunăvoinței

bunăvoință, bunei voințe gen. a.

Dicționare relaționale

Indică relații între cuvinte (sinonime, antonime).

BUNĂVOINȚĂ s. 1. afecțiune, cordialitate, prietenie, (livr.) afabilitate, (fig.) căldură. (N-am simțit ~ lui obișnuită.) 2. amabilitate, atenție, prietenie, solicitudine. (Ne-a arătat multă ~.) 3. v. serviabilitate. 4. v. amabilitate. 5. îngăduință, înțelegere, mărinimie, milă, (înv. și pop.) milostenie, (înv.) priință, (turcism înv.) musaadea. (Cu ~ lui.) 6. râvnă, silință, sârg, zel, (înv.) proeresis. (Arăta destulă ~, dar nu putea realiza mai nimic.)

BUNĂVOINȚĂ s. 1. afecțiune, cordialitate, prietenie, (livr.) afabilitate, (fig.) căldură. (N-am simțit ~ lui obișnuită.) 2. amabilitate, atenție, prietenie, solicitudine. (Ne-a arătat multă ~.) 3. amabilitate, serviabilitate, (livr.) complezență, (înv.) complăcere, priință. (~ lui față de mine.) 4. amabilitate, bunătate. (Te rog să ai ~ să-mi spui cît e ceasul.) 5. îngăduință, înțelegere, mărinimie, milă, (înv. și pop.) milostenie, (înv.) priință, (turcism înv.) musaadea. (Cu ~ lui.) 6. rîvnă, silință, sîrg, zel, (înv.) proeresis. (Arăta destulă ~, dar nu putea realiza nimic.)

Intrare: bunăvoință
substantiv feminin (F1)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • bunăvoință
  • bunăvoința
plural
genitiv-dativ singular
  • bunăvoințe
  • bunăvoinței
plural
vocativ singular
plural
binevoință substantiv feminin
substantiv feminin (F1)
Surse flexiune: MDA2
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • binevoință
  • binevoința
plural
genitiv-dativ singular
  • binevoințe
  • binevoinței
plural
vocativ singular
plural
info
Aceste definiții sunt compilate de echipa dexonline. Definițiile originale se află pe fila definiții. Puteți reordona filele pe pagina de preferințe.
arată:

bunăvoințăsubstantiv feminin

  • 1. Purtare sau atitudine binevoitoare față de cineva. DEX '09 DEX '98 DLRLC
    • format_quote Cu toată bunăvoința ce avea, se lehămetește și de binefacere și de tot. CREANGĂ P. 332. DLRLC
    • format_quote Solii... fură ascultați cu multă bunăvoință. BĂLCESCU, O. II 271. DLRLC
  • 2. Tragere de inimă. DEX '09 DEX '98 DLRLC
    • format_quote Tovarășul acesta lucrează cu multă bunăvoință. DLRLC
  • comentariu rar Genitiv-dativ și: bunei-voințe. DLRLC
etimologie:

info Lista completă de definiții se află pe fila definiții.