CADENȚĂ, cadențe, s. f. 1. Mișcare ritmică și uniformă; ritm. ◊ Loc. adv. În cadență = cu mișcări repetate la intervale egale. ♦ Numărul de lovituri pe care o armă de foc le trage într-o unitate de timp. ♦ (Fiz.) Frecvență; viteză de repetare a unui fenomen. 2. Succesiune ritmică a unor unități poetice (cuvinte, silabe), care produc un efect auditiv armonios. ♦ Succesiune de armonii care formează sfârșitul unei compoziții muzicale. 3. Pasaj mai mare de virtuozitate solistică dintr-un concert instrumental, interpretat fără acompaniament. – Din fr. cadence, it. cadenza.

cadență sf [At: ALEXANDRESCU, M. 13 / Pl: ~țe / E: it cadenza] 1 Mișcare ritmică și uniformă Si: ritm. 2 (Îlav) În ~ Cu mișcări repetate la intervale egale. 3 Număr de lovituri pe care o armă de foc le trage pe minut. 4 (Fiz) Viteză de repetare a unui fenomen Si: frecvență. 5 Succesiune ritmică a unor unități poetice (picioare, silabe) accentuate, care produc un efect auditiv armonios. 6 Succesiune de armonii care produc impresia unei încheieri într-o compoziție muzicală. 7 Pasaj mai mare de virtuozitate solistică dintr-un concert instrumental, interpretat fără acompaniament. 8 (Art) Dans popular din Bihor, nedefinit mai îndeaproape. 9 (Art) Melodie după care se dansează cadența (8). 10 (Art) Melodie împreună cu dansul.

CADENȚĂ (pl. -țe) sf. 1 Mișcare regulată; concordanță potrivită a unor mișcări cu altele; tact: Zidul vechiu al mănăstirii în ~ îI izbesc ALX. ¶ 2 ✒️ 🎼 Potrivirea plăcută a unui vers sau a unei fraze muzicale, modulațiune particulară a glasului, în cîntare sau în vorbire [fr.].

CADENȚĂ, cadențe, s. f. 1. Mișcare ritmică și uniformă; ritm. ◊ Loc. adv. În cadență = cu mișcări repetate la intervale egale. ♦ Numărul de lovituri pe care o armă de foc le trage pe minut. ♦ (Fiz.) Frecvență; viteză de repetare a unui fenomen. 2. Succesiune ritmică a unor unități poetice (picioare, silabe) accentuate, care produc un efect auditiv armonios. ♦ Succesiune de armonii care produc impresia unei încheieri într-o compoziție muzicală. 3. Pasaj mai mare de virtuozitate solistică dintr-un concert instrumental, interpretat fără acompaniament. – Din fr. cadence, it. cadenza.

CADENȚĂ, cadențe, s. f. 1. Repetare regulată a unei mișcări. [Stropii] cad rari și grei... teribila lor cadență începe să se facă auzită. BOGZA, C. O. 61. Acușa la ureche-i un cîntec vechi străbate. Acuși o armonie de-amor și voluptate Ca molcoma cadență a undelor pe lac. EMINESCU, O. I 96. ◊ Loc. adv. În cadență = cu mișcări repetate la intervale egale. A mării unde-albastre alunecă-nspumate Și fulgeră-n cadență. EMINESCU, O. IV 310. Ale valurilor mîndre generații spumegate Zidul vechi al monastirei în cadență îl izbesc. ALEXANDRESCU, P. 132. 2. Mișcarea regulată și uniformă a pasului în marș; numărul de pași pe care-l execută un militar sau o unitate într-un minut. Ține cadența... Un, doi... trei... patru. CAMILAR, N. II 245. Cei mai mulți [invalizi] sînt descoperiți și înaintează cu pălăriile în mînă, în cadența unor pași betegiți. SAHIA, N. 22. Își ascuți auzul, aplecînd capul să prindă cu urechea cadența slabă a pașilor din depărtare. BART, E. 185. ♦ Numărul de lovituri pe care o armă sau o gură de foc îl trage pe minut. 2. Succesiune ritmică a unor unități în muzică și în poezie. Poet am fost și-n libere cadențe Cîntai Amorul ce-mi robi toți anii. TOPÎRCEANU, B. 89. Inima iarăși pornește să-mi bată Și bate-n cadență de vers! IOSIF, V. 64. Vorbele s-au așezat la rînd și s-au mlădiat în cadență după o lege de armonie. VLAHUȚĂ, O. A. II 107. ♦ Succesiune de armonii – dînd impresia unei liniștiri – care formează partea finală a unei compoziții muzicale. ♦ Pasaj mai mare de virtuozitate solistică, situat de obicei în părțile finale ale unui concert pentru instrument și orchestră.

CADENȚĂ, cadențe, s. f. 1. Repetare regulată a unei mișcări; ritm. ◊ Loc. adv. În cadență = cu mișcări repetate la intervale egale. ♦ Numărul de lovituri pe care o armă de foc îl trage pe minut. 2. Succesiune ritmică a unor unități în muzică și în poezie. ♦ Succesiune de armonii care formează partea finală a unei compoziții muzicale. ♦ Pasaj mai mare de virtuozitate solistică, situat de obicei la finalul unui concert. – Fr. cadence (< it.).

CADENȚĂ s.f. 1. Repetare într-un anumit ritm a unor mișcări; (mil.) mișcare ritmică a pașilor în marș. ◊ În cadență = cu mișcări uniform repetate. ♦ Număr de lovituri trase de o armă într-o unitate de timp. 2. Modulare a vocii sau a unui sunet înainte de pauză. ♦ Succesiune regulată a unor cuvinte, a unor fraze. ♦ Formulă armonică care formează sfîrșitul unei compoziții muzicale. ♦ Pasaj (final, cu caracter de improvizație) dintr-un concert, în care solistul este lăsat să-și desfășoare virtuozitatea. [< it. cadènza, fr. cadence].

CADENȚĂ s. f. 1.. ritm de desfășurare a unei mișcări. ♦ în ~ = cu mișcări uniform repetate. ◊ frecvență (1); număr de lovituri trase de o armă într-o unitate de timp. ◊ succesiune ritmică a unor cuvinte, fraze, versuri. 2. formulă melodico-armonică de încheiere a unei fraze muzicale. 3. secțiune solistică cu caracter de improvizație dintr-un concert instrumental, care permite interpretului să-și etaleze virtuozitatea. (< it. cadenza, fr. cadence)

CADENȚĂ ~e f. 1) Repetare regulată și uniformă a unei mișcări. ◊ A ține ~a a păstra ritmul în timpul mersului într-o coloană. În ~ cu mișcări repetate la intervale egale. 2) Succesiune regulată și armonioasă a unor unități poetice sau muzicale. 3) Grad de iuțeală în sistemul de producție. ~ înaltă. 4) Fragment dintr-un concert instrumental interpretat fără acompaniament. /<fr. cadence, it. cadenza

cadență f. 1. întoarcerea regulată a sunetelor, a mișcărilor: zidul vechiu al mănăstirii ’n cadență îl izbesc (valurile) GR. AL.; 2. ritm în muzică sau poezie, produs prin combinarea fericită a vorbelor;

*cadénță f., pl. e (fr. cadence, d. it. cadenza, d. cadére, a cădea. V. cădință, scadență, șansă). Înturnarea saŭ bătaĭa regulară a sunetelor în cîntec și’n poezie și a mișcărilor în dans (accent, ritm, măsură, tact).

cadență s. f., g.-d. art. cadenței; pl. cadențe

cadență s. f., g.-d. art. cadenței; pl. cadențe

cadență s. f., g.-d. art. cadenței; pl. cadențe

CADENȚĂ s. 1. v. frecvență. 2. măsură, ritm, ritmică, tact, (înv.) timp. (~ a unei melodii.) 3. v. ritm.

CADENȚĂ s. 1. (FIZ.) frecvență. (~ a bătăilor unui pendul.) 2. măsură, ritm, ritmică, tact, (înv.) timp. (~ a unei melodii.) 3. ritm, tempo. (Merge într-o ~ susținută.)

cadență (cadențe), s. f. – Mișcare ritmică și uniformă, ritm. Fr. cadence. – Der. cadența, vb., din fr. cadencer.

cadență (lat. cadentia < cadere „a cădea”; it. cadenza; fr. cadence; germ. Kadenz) 1. Formulă de încheiere și de delimitare a secțiunilor de formă* (perioadă*, frază*, mai rar motiv*) în cadrul armoniei (III, 2) funcționale major-minore. Spre deoseobire de clausula*, care reprezinta în muzica de tip monodic* sau chiar în cea polifonică* încheierile melodice, c. rezultă în armonie (începând aprox. de la Rameau încoace), din succesiuni de acorduri* și conduceri tipizate ale vocilor (2), având ca pivot relația D-T. Această relație definește principala c., numită și c. perfectă (denumire uneori și autentică), având ca succesiune acordurile de pe treptele* V-I; succesiunea IV-I dă naștere c. plagale; o oprire pe D(V) se numește semi-c. (c. deschisă sau imperfectă); o succesiune a D cu o altă treaptă decât T (în armonia clasică, cea mai frecventă: V-VI) se numește c. întreruptă sau c. înșelătoare). Dacă în muzica clasică, c. perfectă, reunind atât relația D-T și pe cea Sd-T (I-IV-V-I) constituia modelul recognoscibil al întregului sistem de relații armonice, c. fiind extinsă principial la nivelul întregii forme (Mersmann), în muzica romantică și, mai ales, postromantică, prin tot mai accentuata cromatizare (v. cromatism) a armoniei, prin disonanțe* și întârzierea rezolvării* (inclusiv nerezolvarea acestora), profilul c. se constituie în raport cu D și Sd modului* (aflate uneori pe alte trepte decât pe treptele V respectiv IV ale tonalității*). În același timp, puternica influență a melodicului reafirmă rolul clausulei, în așa fel încât există în muzica de acest tip o dualitate a funcției armonice și a celei melodice. 2. Secțiune a formei* în cadrul unui concert* instr., cu caracter de virtuozitate* și structură liberă, rezervată solistului*. C. precede, în general, finalul primei părți a lucrării și constituie un prilej de demonstrare a abilităților tehnice ale instrumentistului; ea constă din prelucrarea materialului tematic al mișcării (sau a unei teme* proprii). În forma muzicală, are funcția de a tensiona rezolvarea armonică, a cvart-sext acordului V 6/4 5/3, astfel ca reintrarea tutti(I)-ului să se producă într-un moment de culminație. Acest efect dramatic este realizat prin oprirea orch. pe acordul V 6/4 cu coroană* și prin urmărirea unui curs ascendent, atât în evoluția construcției muzicale a c. cât și în gradarea dificultăților tehnice. C. (2) reprezintă astfel o „dilatare” a raporturilor c. autentice. Un tip rudimentar de c. este cultivat de compozitorii sec. 16 (Don Luis Milan, Girolamo Cavazzoni) și constă într-o înlănțuire de pasaje rapide cu rol concluziv. În sec. 17-18, funcția și amploarea c. sunt determinate de doi factori: a) cristalizarea armoniei tonale și b) influența pe care opera* napolitană – al cărui tipar impune includerea unor secțiuni de virtuozitate vocală (aria di bravura) – o exercită asupra muzicii instr. Autorii clasici (Haydn, Mozart) indică locul c. în partitură* și acordă interpretului libertatea alcătuirii unei structuri muzicale adecvată posibilităților tehnice și sensibilității sale. Beethoven introduce notarea riguroasă a c. în cadrul lucrării și obligația respectării sale de către solist (în Concert pentru pian și orch., în mi bemol major op. 76), procedeu care, ulterior, este adoptat de majoritatea compozitorilor. Abrev.: cad.

CADENȚĂ s. f. (< it. cadenza, fr. cadence): succesiune regulată a unor cuvinte, a unor propoziții sau fraze.

CADENȚĂ (< fr. cadence ; it. cadenza, cădere) În poezie, succesiunea regulată a unor silabe, unități metrice, versuri, perioade. Strîns legată de cadență este și armonia versurilor, cum remarcă și Lamartine, în versurile: Quil est doux de voir sa pensée En mètres divines cadencée. (Cît de plăcut este să vezi gîndirea-i În metri divini cadențată.) Cadența nu este proprie numai poeziei, ci și prozei. În înlănțuirea lor, cuvintele realizează, prin accente, adevărate fraze melodice, cu cadență mai vie sau mai monotonă, potrivit alternării ei, chiar și în operele literare în proză. Ex. Un popor de stînci se ridică din fundul rîului clocotitor și sfîșie în zdrențe pînza apei. Ca în bolți răsună urletul valurilor între înaltele maluri de pietre. (AL. VLAHUȚĂ, România pitorească) Unele poezii încîntă și emoționează prin simpla sacadare a versurilor, în afară de orice înțeles. Ex. Eu sînt ce n-a fost încă nimeni din toate cîte-au fost și sînt, Sînt ritmul primelor senzații Și gestul-primului avînt... (I. MINULESCU, Romanța necunoscutului)